De 14 iulie, mă amestec printre spectatorii ce cască gura la defilarea obişnuită. Păstrând cu multă grijă toate proporţiile şi adăugând, în minus, ce se cuvine adăugat, e ca la noi, pe vremuri, de 23 august. Avioanele cu reacţie în rasmut fac să se cutremure Luteţia. Ce observ, e că lumea a treia, gata, a ocupat Parisul! Asia în primul rând...

Champs-Elisée, apoi, mi se pare că nu mai e ce-a fost şi ce ştiam eu mai demult. Cu greu recunosc bulevardul suind măreţ până la Arcul de Triumf. Nu-l mai recunoscusem,... de nimic altceva, decât de copaci! De aproape treizeci de ani, de când nu am mai fost pe-aici, arborii scunzi de odinioară, ce îngăduiau arterei centrale să fie contemplată în toată vasta, fascinanta ei desfăşurare, între timp crescând, îngustează brusc totul, mai înalţi acum de trei ori şi stufoşi, sugrumând perspectiva. Spaţialitatea de altădată liberă,... s-a dus. Ţin minte, noaptea mai ales, când, pe bulevardul nemărginit străbătut de maşini, parcă ar fi fost azvârlite tone de diamante. Natura, la Paris, nu e întotdeauna bine venită. Astfel încât, azi, în iulie 2002, îmi vine să spun, parodiind străvechiul paradox, nu că pădurea nu se mai vede de copaci, ci însăşi glorioasa Cale victorioasă de la Napoleon încoace. Împăratul, care a cerut să fie construit Arcul, dar care nu avea să-l vadă terminat niciodată...

Ajuns lângă Arc, privesc de jos în sus tricolorul francez gigantic fâlfâind distins, perfect croit, cu liniile, cu eleganţa unei case de mode de primă mână în spaţiul rezervat retoricii franceze a bătăliilor istorice câştigate. Ciudat, după Napoleon întâiul, Franţa mai mult a mâncat bătaie, ajutată, salvată de regulă de rasa anglo-saxonă, cârtită dintr-un complex, invers, de superioritate.

Lângă Arc te simţi totuşi atât de mic... Şi, în general, la Paris, aproape că nici nu simţi că exişti, ca la Bucureşti de pildă... Măreţ