Material
Dacă "producem" ceva în cantităţi uriaşe, acesta e gunoiul. Generaţiile mai vechi aveau o cu totul altă concepţie despre lucruri. Bunurile casnice erau făcute să dureze şi chiar ţineau o viaţă. Cele devenite inutile nu se aruncau, ci se depozitau în poduri. Există o întreagă literatură şi filmografie despre fascinaţia podului cu vechituri. Soarele prin lucarne, cu fire de praf în raze, luminînd mobile dezafectate, cufere cu amintiri ale defuncţilor, cutiile cu tot felul de mărunţişuri supravieţuitoare - a devenit clişeu. Oamenii n-aveau uşurinţa noastră de a se debarasa de balast. E drept că se şi făceau lucruri trainice, din materiale durabile (pendula mea de la 1906 şi deşteptătorul CFR au îngropat nu ştiu cîte ceasuri electronice, de pildă, iar feţele de masă din zestrea bunicii le folosesc şi azi).
Societatea de consum, cu ambalajele ei făţoase şi reclame atrăgătoare, a schimbat noţiunea timpului: chiar şi aşa-zisele "bunuri de folosinţă îndelungată" sunt garantate maximum 5 ani şi, odată stricate, nu prea mai merită să le repari. Lumea se mişcă mai mult, - îşi schimbă locuinţa după locul de muncă în diverse oraşe sau chiar diverse ţări, lucrurile stînjenitoare sînt abandonate. Am văzut în filme cum îşi pun în cutii de carton strictul necesar, îşi iau copiii, cîinele, cîte o plantă de apartament şi pleacă fără să se uite în urmă. Cred că e bine aşa. Singurul lucru cu care eu una nu mă pot împăca e ce se întîmplă în societatea românească de consum cu obiectul carte. Majoritatea volumelor cumpărate de mine începînd din anii '60 au deja paginile îngălbenite, friabile şi tiparul pălit. Colecţiile "Romanului secoluluii XX", "Clasicii literaturii universale", "Meridiane" şi BPT-urile, ediţiile princeps din romanele lui Marin Preda, Buzura, Ştefan Bănulescu, Paul Georgescu, Radu Petrescu, Cosaşu, ale prozatorilor optzecişti etc. - sîn
