Volumul de proză scurtă al lui George Cuşnarencu cuprinzînd prozele scrise înainte de 1989 şi nepublicate pînă acum în volum, alături de cele scrise în ultimii ani, permite o privire de ansamblu a evoluţiei scrisului lui Cuşnarencu. Iar comparaţia celor două imagini - tînărul care promitea în 1978, cînd revista Tribuna i-a acordat premiul pentru debut şi maturul care încearcă să se întoarcă la proza scurtă "ca la prima iubire" fără să mai poată găsi "respiraţia" este în dezavantajul celui de-al doilea. Ceea ce găsim în cîteva din povestirile din prima parte a volumului ca talent, umor şi acurateţe a observaţiei, se pierde, în partea a doua, în frustrări care circulă liber la suprafaţa textelor, sarcasm, superficialitate şi verbozitate.
Povestirile au toate, în această a doua parte a volumului, aceeaşi teză: eroul este redus la tăcere sau adus la sinucidere de o societate pestilenţială în care, în plus, "l'enfer, c'est les Autres", cei mai apropiaţi. Şi, pentru a marca această neaderenţă a personajului, declarat visător, Cuşnarencu îi dă nume cu iz fantastic: Cristofor Ionescu, Panait Coandă, Meteor Heliade, Cavalcan Tudor Mengistu. Abia în momentul în care personajul principal nu mai e eroul, cînd nu teza povestirii este în prim-plan, ci curgerea ei, iar personajele se pot numi, de exemplu, Gyorgos (George), Alexis (Alexandru), Iannis (Ion), atmosfera devine în fine respirabilă şi injuriile sînt doar amărăciune.
în contradicţie cu aceste figuri aeriene, personajele feminine sînt reprezentante perfecte ale lumii în care se trădează şi se răneşte la fiecare pas, în care dragostea nu există decît ca sex şi prostituţie. Povestirile sînt, majoritatea, monologuri ale personajului masculin, de un misoginism din ce în ce mai greu de suportat, variantă facilă şi la îndemînă a mizantropiei. Limbajul este încărcat de cuvinte grele, toate ducînd, obsesional,
