O figură literară unică prin controversele pe care le-a stîrnit în rîndul criticilor şi istoricilor literari este, la noi, Dimitrie Bolintineanu. Dacă data naşterii înfruntă şi astăzi hazardul unor calcule şi probabilităţi (plauzibil fiind anul 1819, acelaşi pentru N. Bălcescu şi Alecu Russo), celălalt reper biografic de încadrare este ferm: poetul s-a stins în zorii zilei de 20 august 1872, la Spitalul Sf. Pantelimon din Bucureşti. Sărăcia lucie şi urmele bolii - una care avea să-l răpună şi pe Eminescu - îl împuţinaseră şi-l îmbătrîniseră într-atît încît certificatul de deces înregistrează, haotic, vîrsta de 80 de ani. Contemporanii, insensibili atît la atenţionările repetate ale lui Hasdeu şi Grandea în presă, cît şi la protestul lui C. Bolliac în Parlament contra indiferenţei oficiale faţă de Bolintineanu, îl plîng cu emoţie pe "bardul României". Au trecut de atunci 130 de ani, dar posteritatea i s-a dovedit neaşezată, cu uitări şi reevaluări succesive. Judecăţile critice sînt în egală măsură juste şi eronate, pe cît de instabil este "unghiul auctorial". Poligraf conectat la comandamentele unei epoci imperative, Bolintineanu ia pe seama talentului său fatalmente mărginit idealurile nemărginit formative ale generaţiei paşoptiste. De aici ambiţiile literare (şi nu numai!), care nu pot acoperi egal nici zonele de vîrf ale valorii artistice, nici teritoriile fără de număr ale speciilor abordate. Exotismul din Florile Bosforului, picturalul Macedonelor devin indescifrabile în atmosfera macabră "după o tradiţie" din Mihnea şi baba. Legendele istorice şi Basmele - parte mai durabilă în memoria culturală a românilor - respiră, nefiresc, aerul legendelor medievale care sug seva timpului istoric evocat. Reveriile, marcate de indimenticabila poezie de debut O fată tînără pe patul morţii, îşi topesc definitiv frăgezimile în sterilitatea unor Satire fără har şi haz. Rom