Anatolie Paniş, autorul romanului Destrămarea, apărut la Editura Snagov în 2001, este un povestitor al noului care se vrea obiectiv, nemulţumit de statutul său de astăzi ("Nu mai este nevoie de romancieri şi de povestitori"). Destrămarea, roman social-politic scris într-o manieră tipic realistă, este pe de altă parte dosarul unui anumit timp, redeschis cu un anumit scop: "Viaţa noastră aşa cum a fost nu mai interesează pe nimeni. Nici măcar ca poveste.(...) De noi, cei ce venim din mileniul II, toţi vor să scape." Prin urmare, oamenii mileniului III sunt îndemnaţi să nu-i uite pe aceia care au supravieţuit şi au sacrificat atât cât au sacrificat în longeviva "epocă de aur". Cititorul trebuie să-şi reamintească anumite lucruri dat fiind că realitatea evocată în acest roman este încă vie, ancorată în prezent, este timpul sfârşitului, al prăbuşirii comunismului şi mai ales timpul care a urmat după Revoluţia din 1989 în încercarea de transformare a României, peste noapte, într-o ţară capitalistă. Sunt reamintite cauzele şi efectele. Scriitorul revine la acel timp şi o face pe scena unui teatru mic, localitatea Cireşi, un spaţiu al dialogului aparent, purtat de surzi, un spaţiu efervescent, un spaţiu al reacţiilor rapide şi nicidecum unul calm şi reflexiv. De aceea Anatolie Paniş apelează la o tehnică a gradării, a precipitării evenimentelor şi cuvintelor în spaţiul şi în timpul de după 1989.

Tocmai de aceea personajele sale sunt tipuri literare, nu au un profil interior suficient de convingător încât să se diferenţieze ca indivizi, având în vedere că toate ilustrează acelaşi lucru, schimbarea, că o reprezintă, că o caricaturizează. Ele însele sunt, în consecinţă, nişte personaje caricaturale care dacă nu se mişcă în scenă întocmai ca nişte păpuşi dezarticulate, atunci îşi menţin aşa-zisa lor demnitate printr-un soi de automatism, prin deprinderile căpătate î