Sînt bine cunoscute cazurile de autori români care s-au aşezat pe malurile Senei şi s-au integrat, nu o dată cu eclatanţă, culturii franceze. Un fenomen mai recent este migrarea acestei categorii spre Statele Unite. Explicabil, întrucît e vorba de cea mai mare putere politică şi economică a lumii de azi, însă nu mai puţin pasibil de interpretări negative, căci pe de o parte pragmatismul şi mercantilismul specifice lui homo americanus s-ar părea că restrîng orizontul spiritualităţii, al creaţiei, iar pe de alta s-ar putea insinua că intervine, tocmai în virtutea unui asemenea climat local "materialist", un interes pur existenţial, exprimat de formula latină ubi bene, ibi patria. Dacă prima obiecţie se menţine, măcar în linii mari, în unele conştiinţe oneste (s-ar zice că pentru ele e greu să depăşească o remarcă a contelui Alexis de Tocqueville, care scria cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă: "Nu există în lumea civilizată o altă ţară în care cineva să se ocupe de filosofie mai puţin decît în Statele Unite"), în cea de-a doua întrezărim mentalitatea totalitară a izolaţionismului, a suspiciunii societăţii închise faţă de restul omenirii. Fondată mai întîi pe noţiunea de clasă, apoi pe cea etnică, ambele exclusiviste şi agresive, ea ne-a deprins a califica drept "trădare de patrie" orice expatriere. Într-atît de persistent e încă un asemenea reziduu post-ideologic, încît - fapt memorabil - la decesul lui Eugène Ionesco, actualul premier Adrian Năstase a găsit cu cale a-l mustra pentru "desţărarea" sa. Virgil Nemoianu e personalitatea asupra căreia se poate testa, în chip concludent, ideea "exilului american" deoarece d-sa e, la ora de faţă, românul cel mai realizat şi mai cunoscut în mediul cultural din Statele Unite. Deţinător al catedrei speciale "William J. Byron Distinguished Professorship in Literature and Philosophy" la Catholic University of America