De cînd cultura europeană modernă există, scriitorul-medic a marcat în toate ţările o prezenţă simpatică şi memorabilă. Cîteodată publicul afla cu surprindere - şi doar la capătul unei cariere - că celebrul prozator sau poet pe care îl îndrăgise fusese la origine medic; alteori, pacienţii aflau (cu nelinişte) că medicul lor curant se ocupă şi de literatură.

Dacă situaţia pare comună întregii Europe, în Portugalia numărul medicilor-scriitori este, proporţional vorbind, covîrşitor. S-ar zice că, la extremitatea occidentală a Europei, relaţia dintre medicină şi literatură s-a înfiripat spontan, încă din clipa în care aceste îndeletniciri au ajuns la rangul de meserii socialmente recunoscute. Începînd cu patriarhalul romancier de la finele Romantismului, Júlio Dinis, continuînd cu numeroşi autori de la pragul secolelor XIX şi XX, poeţi şi prozatori întru totul notabili (Marcelino Mesquita, António Patrício, Júlio Dantas, Leite de Vasconcelos, Joăo de Araújo Correia etc.), cu scriitori filozofi precum Jaime Cortezão ori Abel Salazar, medicina şi-a pus o indeniabilă marcă pe întreaga literatură portugheză modernă. Cît priveşte literatura contemporană - aici situaţia devine de-a dreptul spectaculoasă: unele dintre cele mai mari nume ale literaturii secolului al XX-lea provin din medicină. Miguel Torga rămîne, alături de Fernando Pessoa, emblema secolului abia încheiat: poet, prozator, memorialist, conştiinţă literară exemplară; a început ca medic de ţară. Fernando Namora, personaj care era în anii '70 unul dintre cei mai apreciaţi romancieri lusitani, fusese la rîndul său medic. Poate cel mai talentat dramaturg din a doua jumătate a secolului, Bernardo Santareno, a abandonat în tinereţe medicina pentru literatură. Cel mai renumit romancier contemporan - alături de José Saramago -, rivalul declarat al acestuia în obţinerea Premiului Nobel, António Lobo Antunes,