Reevaluarea cotării sale ca prozator, şi în primul rând ca romancier, a fost pentru E. Lovinescu cea mai râvnită atitudine din partea contemporanilor şi, desigur, a posterităţii. Criticul nu s-a ferit să declare că ar schimba fără şovăire statutul de cel mai important critic român din prima jumătate a secolului trecut cu acela de romancier de primă mână. Ceea ce nici contemporanii şi nici posteritatea nu i-au contestat a fost condiţia de artist - rafinat, incisiv, inconfundabil al prozei. însă mereu s-a avut în vedere mai întâi proza memorialistică şi, merit controversat în regim teoretic, proza artistă a criticii lui literare. E. Lovinescu însă a perseverat, a polemizat pe această temă ani de-a rândul şi a izbutit să impună pentru multe decenii în critica românească un stil în care dialectica ideilor e şi un spectacol de expresivitate personală. Nu accepta, ca etichetă a acestei formule, noţiunea de critică simbolistă sau impresionistă, pentru el critica fiind pur şi simplu proză; proză de idei, dar supusă, pentru eficienţă, rigorilor artei. E un fapt notoriu că în Criticele sale predomină portretistica, anecdotica şi romanescul construcţiei, că multe din portretele Criticelor au fost transferate în Memorii şi că a recomandat ca memorialistica să-i fie citită ca �prelungire" a operei de istoric literar. Pe măsură ce cunoaşterea adâncită a prozatorului E. Lovinescu, în dimensiunea sa de nuvelist şi romancier, va câştiga teren, reţeaua de vase comunicante a întregului său scris se va dovedi probabil inextricabilă. Răutăcios, G. Călinescu - şi nu e singurul - l-a învinuit pe E. Lovinescu că ar fi scris, în toată viaţa lui, nu peste o sută cincizeci de cărţi, cum îi plăcea să se ştie, ci una singură, în care, �ca figuranţii de operetă", aceleaşi idei, personaje şi mase de text circulă într-un perpetuu du-te vino. E adevărat, dar sancţionarea negativă a acestei rea