Întîlnirea, pe coperta unei cărţi de critică, a numelui unuia dintre cei mai nonconformişti poeţi ai literaturii române contemporane, alături de cel al unuia dintre cei mai aplicaţi exegeţi aduce, de la sine, promisiunea unei lecturi de zile mari. Şi, într-adevăr, cartea lui Ion Pop, Gellu Naum - poezia contra literaturii, nu va dezamăgi nici pe cititorul amator de rigoare, nici pe acela dedat la savurarea mişcării aleatorii a imaginaţiei poetice.

Trebuie spus, de la bun început, că sarcina pe care şi-o asumă criticul, nu este, nici pe departe, una uşoară; să scrii o lucrare de aspect monografic, solid articulată, despre opera unui mare "nesupus faţă de tradiţie şi academii", care "n-a avut prea multe cuvinte de laudă pentru critici şi pentru stu-diile lor aplicate, universitare, academice", implică riscuri destul de mari. Între "tulburarea încîntată" pe care majoritatea comentatorilor nu îndrăznesc să şi-o explice şi disecţia minuţioasă în vederea extragerii sensului exact (cu riscul gîtuirii misterului autentic al viziunii), comentatorul pare să încline mai degrabă spre a doua variantă. Familiar cu procedeele din recuzita suprarealismului - să nu uităm că Ion Pop este autorul a două studii de referinţă consacrate mişcărilor de avangardă - Avangardismul poetic românesc (1969) şi Avangarda în literatura română (1990, 2000) - criticul insistă foarte mult pe dimensiunea de farsă burlescă, de înscenare ludic-ironică a poeziei lui Gellu Naum, dimensiune susţinută, după cum se demonstrează, de tratamentul epic al discursului, structurat cel mai adesea ca acţiune. Totuşi, trebuie să spunem că investigaţia hermeneutică pe care o întreprinde criticul clujean nu este, nici pe departe, atît de rigidă încît să vitregească poezia în favoarea teoriei, nu este nici atît de sistematică încît să devină inadecvată, nu încearcă, aşa cum se întîmplă din nefericire în multe