Intre viata si literatura
Forta Jurnalului lui Mircea Cartarescu, publicat acum un an, consta in dezvaluirea imaginii unui scriitor care traieste intr-o relatie de extrema intimitate cu literatura. Avem, in acelasi timp, un jurnal de criza, de creatie, dar si de existenta; un jurnal a carui publicare poate fi considerata un mic act de curaj, intrucit iesirea in lume, cu toate obsesiile si vanitatile scriitorului care chiar crede ca nu se poate scrie literatura fara „traire adevarata“ si are zilnic indoiala ca poate nu este scriitorul care ar vrea sa fie, toate acestea si cite altele pot fi usor bagatelizate. In realitate, Jurnalul este un dar nepretuit facut cititorului voyeurist care vrea sa cunoasca zbaterea creatorului din spatele cartilor.
Am inceput cu aceste scurte consideratii despre Jurnal pentru ca in mai mult de jumatate din paginile sale putem urmari prima lupta dintre Mircea Cartarescu si Orbitor – Aripa stinga. Cind i se pare ca romanul „nu spune nimic“ si ca este un monstru sau „o figura a vidului“, cind il simte ca si cum filonul lui ar fi el insusi („Ma lupt cu cartea asta intr-un soi de contopire, framintare si transmutatie“).
Nici cu volumul II al trilogiei lucrurile nu stau altfel. Mircea Cartarescu a avut ambitia (y compris si vanitatea) de a scrie o carte care pur si simplu fascineaza, o carte ca un ghem de fire multicolore, crescind sub ochii cititorului si lasindu-i impresia ca la un moment dat se va contura o figurina revelatorie. Asa cum marturiseste si in Jurnal, autorul urmareste un intreg perfect, original ca perspectiva, „o carte care sa nu poata fi citita decit cu greu si intr-un interval mare de timp s…t pentru ca stextult ar face tulburarea celui care o citeste insuportabila“ (p. 224).
Intre amintire si imaginatie
„Trecutul este totul, viitorul este nimic“; „Imi amintesc,
