Intr-un eseu din 1988, reluat in volumul Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii1, Matei Calinescu vorbeste despre natura specifica a fantasticului in proza lui Mircea Eliade, in care relatia dintre structurile cotidianului si cele ale fantasticului este inversata: „transcendentul sau supranaturalul nu mai reprezinta o amenintare la adresa coerentei lumii; dimpotriva, el constituie singura promisiune reala a unei asemenea corente; si tocmai cotidianul este acela care, la o privire mai atenta, se dovedeste a fi de neinteles, crud si, in ultima instanta, lipsit de sens. Numai atunci cind recunoastem atractia secreta, dar puternica, a celeilalte lumi a «miracolului», sacrului si miticului putem merge dincolo de inerenta lipsa de sens a vietii cotidiene, avind poate sansa de a ajunge la adevaratul inteles al existentei“. Originala si consistenta, conceptia autorului roman asupra fantasticului isi are radacinile in ceea ce Eliade insusi numeste „teoria mea despre «irecognoscibilitatea miracolului» – sau, in general, in credinta mea ca dupa Intrupare «transcendentul» se camufleaza in lume, sau in istorie, si astfel devine «irecognoscibil»“2.

Preocupat sa descopere si sa inteleaga sensul autentic si profund al existentei umane, Mircea Eliade imagineaza lumi posibile paralele, intre care personajele sale circula frecvent, se pierd si se regasesc, traversind, in aceste calatorii initiatice, nu doar spatii, ci si momente temporale situate la mare departare – 12 ani, in cazul lui Gavrilescu, profesorul de pian care descopera post factum ca timpul petrecut de el in gradina tigancilor a curs diferit in realitate si in aparenta, sau „doar“ 40 de zile in Douasprezece mii de capete de vite, povestirea in care Iancu Gore, „om de incredere si de viitor“, traieste o experienta tulburatoare si de neinteles pentru ceilalti, alunecind pe nesimtite intr-