Radu Petrescu (31 august 1927-1 februarie 1982) ar fi împlinit 75 de ani. Debutat editorial foarte tîrziu (la 43 de ani), dispărut prea devreme (la nici 55 de ani), a lăsat totuşi o operă importantă, printre cele dintîi din literatura postbelică. Încă un necunoscut, în 1970, cînd publica romanul Matei Iliescu, Radu Petrescu va începe să fie considerat de către critica optzecistă, doar zece ani mai tîrziu, un mare scriitor. E drept că deja M. R. Paraschivescu vorbea despre el, în pragul debutului, în aceiaşi termeni, dar intuiţiile artiştilor nu sînt neapărat judecăţi valabile. Matei Iliescu a fost o revelaţie (alături de Minciuna lui Mircea Cojocaru, pe nedrept uitat astăzi, mi s-a părut cînd l-am recenzat, unul din cele mai bune romane de la sfîrşitul deceniului 7). Dar, cu excepţia prietenilor care-i citiseră opera (scrisă, s-ar zice, pe de-a-ntregul la acea dată), cine ar fi putut prevedea ce fel de prozator este Radu Petrescu? Mai întîi, Matei Iliescu va rămîne singurul lui roman. Însuşirile de stilist, cu o conştiinţă artistică puternică, uşor de remarcat în romanul de debut se vor regăsi în restul cărţilor autorului. Dar acestea sînt, cum se ştie, jurnale intime. Transfigurate literar. Iată o primă surpriză. A doua va fi postumă, cînd se va publica jurnalul propriuzis al lui Radu Petresu, acela brut, dacă pot spune aşa. Nu ştiu să fi fost examinat raportul lui cu jurnalele literare. Operaţia ar merita să fie făcut. Cu atît mai mult cu cît nimeni, la noi, n-a dat o mai mare atenţie jurnalului ca literatură decît Radu Petrescu. Există, risipite prin volumele succesive, zeci de observaţii şi de definiţii ale genului, una mai frumoasă decît alta. Radu Petrescu era convins că �orice operă se înscrie în textul unui jurnal ideal", care, ca şi romanul, �este o machetă a universului".

Aş reformula definiţia în felul următor: jurnalul lui Radu Petrescu este