Am vorbit altădată despre carierele literare accidentate ale unor Mihail Villara, Dinu Pillat, Pavel Chihaia, Alexandru Vona, scriitori manifestaţi semnificativ în perioada războiului şi în primii trei ani de după război, când libertatea scrisului nu fusese încă sugrumată ci numai ameninţată. Ei au ieşit din scenă, forţat, la începutul anului funest 1948 (unii mai înainte) când începea o eră sumbră de îngheţ ideologic, de aliniere fără excepţie la normele realismului socialist, instituit ca metodă unică de creaţie de partidul comunist. Deţinător absolut al puterii politice, după abdicarea silită a Regelui, partidul comunist nu va întârzia să declanşeze un proces pustiitor care poate fi socotit prima noastră revoluţie culturală, de inspiraţie sovietică, urmată de a doua, în 1971, de inspiraţie chineză.

Scriitorilor cu biografii literare accidentate, amintiţi mai înainte, le poate fi alăturată Sorana Gurian, prozatoare şi publicistă cu o prezenţă dintre cele mai dinamice în anii imediat postbelici, dispărută din literatură în aceleaşi împrejurări în care şi ceilalţi au dispărut, cu unele deosebri. Vom vedea cazul ei.

Înainte de război, în deceniul patru, Sorana Gurian fusese o frecventatoare a cenaclului ,,Sburătorul", după ce i se prezentase la telefon lui E. Lovinescu într-un fel care-l intrigase pe critic (,,Mata eşti la aparat? Chiar mata? Aici e o fată care scrie... Îhî... Scriu"), inspirându-i memorabilul portret din Aqua forte, un portret străbătut de simpatie, cu tot realismul notării unor detalii ale înfăţişării (infirmităţii) fizice a personajului: ,,Un apendice de fată drapată într-o lungă rochie care să-i acopere scurtimea unui picior ce-i dădea un mers scandat; figură, altfel, fină, umbrită de o pălărie lăsată pe dreapta pentru a masca o pleoapă adormită. Totul rămas infantil, membre gracile, gesturi de păpuşă japoneză, glas de copil, ap