A cuprinde într-un eseu monografic dedicat lui Anton Holban, de la a cărui naştere s-a scurs un veac, analiza operei prin stările vieţii, pare a se impune cu precădere la un scriitor cu insistente scormoniri în propriu-i eu şi destin. Nuvelele, romanele sale se construiesc prin vocea la persoana întâi ce-l înfăţişează nemascat ca, de altfel, şi pe eroinele în cauză.

Suntem, totuşi, de abia acum în posesia unei exegeze fondată pe strategia reflectării în oglinzi paralele a faptului existenţial în concurenţă cu cel ficţional, într-o încleştare ea însăşi dramatică, din care parcă nu se ştie cine iese modificat! Ca reper general al unei opere, ne este cunoscută frenetica evoluţie a prozei româneşti în scurta perioadă interbelică, a sincronizării cu cele mai avansate literaturi, de la proza satului la aceea a oraşului, de la romanul epic la cel analitic, arie unde Hortensia Papadat Bengescu mai întâi, apoi Camil Petrescu au deschis porţile unei încă mai dinamice generaţii, cea a lui Gib Mihăiescu, Anton Holban, Octav Şuluţiu, creatori aceştia despre care s-a afirmat că, prematur dispăruţi, nu şi-au dat măsura întregului talent.

Studiul monografic al dlui Nicolae Florescu, enigmatic intitulat Divagaţiuni cu Anton Holban1, ne întăreşte, dimpotrivă, opinia că cel puţin autorul romanelor O moarte care nu spune nimic, Ioana, Jocurile Daniei, al nuvelei Bunica se pregăteşte să moară, al Paradei dascălilor a dat tiparului o operă unitară, profund originală, de labirintice investigaţii analitice, de natură a-l situa în primul rang al prozatorilor noştri moderni, cu egală audienţă în primul deceniu al celui de al treilea mileniu.

Acţionând un unic erou, tânăr intelectual neliniştit, bântuit de chemări ale morţii, mereu în căutarea acelui absolut pe care erosul nu-l oferă şi, în consecinţă, profund răscolit, pe fondul unei necruţătoare lucidităţi ce-l pun