Cum se mentine interesul unei cercetatoare atat de apreciate in lumea stiintifica (americana si romaneasca), cum este Katherine Verdery, fata de realitatile romanesti? Deci, de ce tot revin in Romania, asta este intrebarea! Pentru mine, Romania este o sursa de vesnica inspiratie. Mai ales ca, dupa '89, lucrurile s-au schimbat intr-un fel care era si previzibil, si imprevizibil... Si in raport cu celelalte tari din zona, Romania mi s-a parut mai dificila, mai interesanta; vorbesc, fireste, din punctul de vedere al unui strain, care nu trebuie sa suporte partea dureroasa a schimbarilor. Adaug si faptul ca am foarte multi prieteni aici, imi place limba, tin la locurile unde am stat mai multa vreme, mai ales cele din Transilvania, si mi-ar parea foarte rau sa nu mai am motiv sa vin. Deci, imi tot fac alte proiecte de cercetare care sunt doar pretexte pentru a veni.
De la problemele etnice la problema proprietatii
S-au schimbat si proiectele dvs. de cercetare dupa 1989? Pana in '89, m-am concentrat mai mult asupra fenomenului nationalitatii: teza mea de doctorat din anii '70 s-a referit la chestiunile etnice, relatiile intre nemti si romani au fost subiectul. Dupa '89 am considerat ca a venit vremea sa vad ce vor sa vorbeasca oamenii cu mine, nu ce cred eu ca este interesant. Si mergand in satul in care am lucrat si inainte (Aurel Vlaicu, in judetul Hunedoara), in vara 1990-â91, am descoperit ca toata lumea vroia sa vorbeasca despre restituirea pamantului. Eu nu facusem pana atunci nici un studiu in legatura cu subiectul proprietatii, dar m-am hotarat sa ma aliniez intereselor lor, daca ei asta vor. Am inceput cu un nou proiect de cercetare care trebuia pregatit mai intai la mine acasa, deci a fost o investitie de timp de doi ani. In 1993 am venit sa fac un studiu despre decolectivizare in acest sat si in zona, Transilvania fiind, prin istoria proprie
