Lângă Beaubourg, centrul Pompidou, cu aspectul lui de hală industrială, care îi şochează pe esteţii prea fini, în preajma căruia se află şi atelierul lui Brâncuşi deschis vizitatorilor, poţi vedea clădirea trompel'oeil, unică nu numai în Europa. Notez febril în carnet: rue Andry Le Bouche colţ cu rue Quincampoux. Copii care se joacă la ferestre, porumbei agăţaţi de pervazele ferestrelor, câte un chip de femeie privind afară pe geam. Dacă ai răbdare, neştiind despre ce e vorba, ţi-ai da seama, după minute în şir de încordare că porumbeii nu se mişcă pe pervaze, copiii sunt încremeniţi şi nici femeia melancolică nu pare să schiţeze vre-un gest... Un Pompei suigeneris al percepţiei vizuale, imaginat.
În Paris, lângă centrul cultural Georges Pompidou, politicianul atât de legat de artă, ca şi Mitterand, mai înspre noi, această clădire înşelătoare a ochiului ascunzând, de fapt, o centrală electrică urâtă a cartierului, simbolizează spiritul francez rafinat evitând contrastele ilogice, precum şi tot ce ar afecta bunul-gust ca şi bunul simţ... Muzeul de artă vizavi de o centrală electrică n-ar fi mers deloc. De unde ideea acelei minciuni construită anume pentru simţurile cetăţeanului dornic de armonie şi de o logică a realităţii curente. În acest gest edilitar, tipic parizian, intră toată tradiţia gândirii franceze de la Descartes până la abstracţionismul arhitecturii moderne, utilitar, ca şi iluzoriu, dând naştere unor efecte ce par să transfigureze materia.
De la criza de locuinţe, caracteristică societăţilor de astăzi indiferent de continent sau de ţară, criză în stare să răstoarne organizarea societăţilor umane şi până la acst efect strict edilitar, unde nu necesitatea spaţiului locativ contează, ci armonia locului habitat, este o cale prea lungă şi prea complicată ca să încerci să o iei în discuţie. Interesant: asta se întâmplă în cea dintâi ţară de
