Titlul celui mai recent volum de versuri al lui Liviu Georgescu ne oferă o posibilă cheie de lectură (cititorul amator de jocuri intertextuale se va gîndi, desigur, la cunoscutul roman al lui Stanislaw Lem, fiind tentat să caute corespondenţe cu scenariile apocaliptice şi viziunile terifiante ale literaturii S.F.). În realitate însă, la fel ca şi în cazul cărţii de debut (intitulată, tarkowskian, Călăuza), şi de astă dată, autorul pare să caute mai degrabă un alibi, un pretext care să justifice - în parte, măcar - plonjarea în plină irealitate, etanşeizarea în propriul univers poetic, construit pe eşafodajul unui imaginar al spaimei. Aglomerările de imagini, de o densitate halucinantă, trădează aspiraţia eului poetic spre totalitate, în vreme ce fluxul sacadat al rostirii, fracturarea versurilor şi recurenţa obsesivă a toposurilor descompunerii şi distrugerii, depun mărturie despre imposibilitatea atingerii acestei totalităţi. Motiv de spasmodice frămîntări şi interminabile angoase este, mai cu seamă, conştiinţa înstrăinării limbajului de esenţa sa originară, divină: "scînduri sîngerează din trupul lui Dumnezeu/ orizontul tras ca o linie imaginară pe o tablă de clasă/ cîteva cuvinte galbene întoarse din drum/ cu informaţii sumare despre lumina orbecăind/ prin stadioanele de afară/ ca o flacără olimpică a nimănui(p.98) sau "ninsoarea mea/ cataclismul alb mă îngroapă fără urmă/ mor în braţe cu un os al Tău de lumină." (p.107)

Aproape că nu mai este nevoie să precizăm că asemenea versuri îndreptăţesc raportarea la lirica interbelică, în special la Arghezi (de altfel observaţia s-a şi făcut ); totuşi, dacă experienţa mistică, grefată pe o evidentă vocaţie profetică, este, incontestabil, argheziană, nu e mai puţin adevărat că materialitatea imaginilor, care şochează, nu de puţine ori prin aspectul hibrid, rezultat din aglutinarea de organic şi mecanic, ne tri