- Istoric - nr. 169 / 29 August, 2002 In sfarsit, iata-ma in fata portii casei parintilor. Putini vor putea intelege emotia care m-a framantat in acele momente. Oprit in fata portii, cu doi refugiati veniti cu mine, am incercat s-o deschid, dar era inchisa. Luna pe cer lumina toata strada, invaluind-o placut. Am batut cu tarie in poarta casei, ca Stefan Cel Mare la poarta Manastirii Neamtului. Dar nimeni n-a venit sa mi-o deschida. In acel moment, sufletul mi-a fost napadit de atatea sentimente uitate. Parca auzeam zgomotul torentului si mi-am adus aminte de o noapte asemanatoare, din toamna anului 1940, cand m-am refugiat din Ardealul ocupat, si-mi cautam parintii. "Imitremura durerea-n gene, / Cum calc pe vechiul drum batut, / Sarmane cranguri si poiene, / Va napadira buruieni / De cand noi nu ne-am mai vazut!" Vazand ca nu-mi deschide nimeni, m-am dus la primul geam de langa poarta, in care am batut cu "frunzele degetelor" clatinate de toate vanturile reintoarcerii. Tacere! Nimeni. Nici-o miscare. Am batut mai tare si… In sfarsit, o lumina s-a aprins, luminand fereastra casei. Ni s-a parut ca ea era o candela aprinsa la o icoana, si palpaia. Si, in lumina acestor icoane, apare chipul mamei mele, la geam. - Cine-i? - ma intreaba. Ii fac semne disperate si-i spun: - Deschide, mama, poarta! Eu sunt, Sandu! La geam, mama ma privea neincrezatoare, pentru ca ma stia "disparut pe front". Si, asa cum eram, simteam cum ochii ei, privindu-ma, parca ma ocroteau atunci, de tot ce a fost dureros si trist. Soarta, se vede, are legile ei inexorabile si, oricat ai cauta sa le accepti, e imposibil sa nu te revolti contra ei. - Care "eu"? - ma intreaba. - Eu, mama, Sandu! M-am intors dintre morti! Liniste. Probabil ca bucuria ei se lupta cu neincrederea. Ea ma stia departe, poate mort, deoarece primise instiintarea de "disparut". Nici nu putea crede ca am inv