- Editorial - nr. 169 / 29 August, 2002 De doisprezece ani suntem intr-o permanenta asteptare, fara a sti exact ce ne dorim. Acum insa marea asteptare incepe sa prinda contur, intr-una din formele ei concrete care se numeste integrarea in NATO, eveniment destul de apropiat, dar peste care s-a asternut o anumita tacere strategica. Daca in rastimpul amintit Romania n-a facut cine stie ce ispravi, de un lucru va fi sigura. Peste doua luni si ceva, in noiembrie 2002, va da piept cu structura militara cea mai de temut, candva, pentru lagarul socialist, si, in consecinta, si pentru noi, dar nu in chip de dusmani, ci de amici. Amicitie este un fel de a spune, pentru ca NATO va fi intr-adevar pentru noi un adapost, dar mai mult de tipul unei umbrele, decat al unei case. Acum, inaintea evenimentului de la Praga, traim un sentiment de certitudine, dar nu fara emotii. In mod normal, cursa pentru integrare nu ne poate scapa, dar nici nu putem spune hop, inainte de a trece obstacolul. Ca stam asa de bine la capitolul certitudini se datoreaza nu atat nivelului ireprosabil de pregatire pentru acest examen, cat tarii pe care o avem in randul examinatorilor si care se numeste SUA. Trebuie sa recunoastem ca baietii nostri de la Externe, dar nu numai ei, au jucat bine cartea NATO, cand pe ultima suta de metri s-au dat bine cu americanii, mai ales prin semnarea acelui document de protejare a soldatilor americani fata de Curtea Penala Internationala, chiar daca gestul i-a cam suparat pe unii europeni, carora, probabil, le va trece in scurt timp. La Praga avem mare nevoie de vocea puternica a numarului 1 din NATO si credem cu tarie ca vom beneficia de acest avantaj, pentru ca americanilor le place sa se tina de cuvant. De altfel, semnale de acest gen au fost in ultima perioada ca niciodata, prin atitudinea secretarului general NATO, a Departamentului de Stat american, prin vizita i