Tentaţia de a fura este, fără îndoială, veche de cînd lumea. De obicei, gestul este însoţit de oprobriul colectiv şi de o seamă de incriminări etice adesea însoţite de o binemeritată pedeapsă judiciară. La noi, hoţia a căpătat proporţii nebănuite dintr-o cauză, cred eu, relativ lesne de înţeles, dacă raportăm furtul la gradele de vinovăţie pe care le presupune. Pentru că, să fim sinceri, nu e la fel, nu seamănă un furt cu altul, după cum nu seamănă degetele de la o mînă. Există gestul infantil nemurit de Creangă la cireşele mătuşii. Cîţi dintre noi nu am fost, să recunoaştem, în copilărie tentaţi de ispititoarele roade ale unor grădini straşnic împrejmuite. O mătuşă trecută bine de şapte decenii îmi povestea rîzînd condescendent o istorie interbelică în care dumneaei cu alţi copiii strecuraţi în mulţimea adunată la hramul basilicii franciscane Maria Radna încercau să sustragă de pe tarabele negustoreselor nemţoaice diverse nimicuri. Le ştim cu toţii, au rămas la fel: mici inimioare cu Fecioara Maria, statuete cu sfîntul Anton ţinînd un prunc pe o carte, mingi din acelea colorate din hîrtie creponată umplute cu firizar şi legate cu elastic, bizarerii de hîrtie în care dacă sufli se desfac în felul unui bastonaş de hîrtie, fluiere din lut sub formă de cuc, umplute cu apă care scot un fel de sunete bolborosite. În momentul în care vreunul dintre copii strecura mîna prin mulţime se întîmpla mai întotdeauna ca baba nemţoaică să prindă de veste şi-l înhăţa de degetele cele mărunţele, lumea se dădea în lături şi, iată, in nuce, oprobriul public. Ruşinea ţinea loc de pedeapsă pe măsură. Mărturisesc că în acest moment al povestirii mi se impune un popas meditativ: la ce foloseşte, mă întreb, faptul că baba Justiţia sau, baremi, tanti Mass-media, îl surprinde pe Sorin Ovidiu Vîntu cu mîna prin buzunarele băncilor, ca în povestea mătuşii. Toţi se dau deoparte, nimeni nu