Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?, dar mulţi dintre ei trăiesc mai departe, adică au ce povesti sau sînt înconjuraţi de poveşti, cum se întîmplă cu nenumăraţi neîmpuşcaţi. Ştie cineva să asculte poveştile unei puşti care nu a împuşcat pe nimeni, ruginind liniştită pe un perete sau într-un pod? Dar poveştile cailor neîmpuşcaţi? Iată, domniţa mea, întinsă leneşă pe canapea sau veselă pe cercevea, povestea lui Akarad, fiul lui Labus şi al Licatei. Ascult-o şi vei înţelege o lume de la origini pînă în prezent şi, poate, pînă la un fir de iarbă. Cînd, prin '77, stăpînul său, cîndva putred de bogat, dădu faliment şi îşi vîndu herghelia unui alt om foarte bogat care nu ştia ce-i aia un faliment şi visa să aibă în grajdurile sale cei mai buni cai de curse de pe pămînt, Labus nu izbutise mare lucru în viaţa sa; abia de cîştigase şi el un mare premiu oarecare, după care îl trimiseseră fără multe idei, la herghelie. Acolo - înainte de marea vînzare - îi dădură, aşa, ca înaintea unui "fin de partie", una din cele mai bune iepe de prăsilă din cîte mai poseda herghelia, pe Licata. (Toate astea se petreceau în Franţa, în urmă cu 20 de ani, unitate de timp foarte agreată de francezi, se ştie de ce, Vingt ans après, titlul lui Dumas, ei zic că e cel mai bun titlu de roman din cîte s-au dat vreodată.) Se născu un mînz negricios şi îl botezară Pharis, pe care bătrînul falit nu-l văzu la ochi niciodată; nu se mai uita în ochii cailor săi. Noul stăpîn îl cumpără la grămadă, dacă grămadă se poate numi o marfă de 35 milioane de franci, la banii de atunci. Pe Pharis cel mic îl trimise în Irlanda, dîndu-i o iarbă minunată de mîncat şi schimbîndu-i numele în Akarad. Cu Labus tatăl, ce să facă? Labus n-avea carte de vizită, nici palmares, nici referinţe de etalon, nici dosar de viitor. (Să nu crezi niciodată într-o lume fără dosare. Aia o fi poate viaţă, în nici un caz o lume.) Încît pe La