Piaţa ideologică din România este destul de săracă. Oamenii politici români nu vorbesc dialectul stîngii sau al dreptei. Ei au, desigur, formule care mimează - uneori foarte bine - o doctrină sau alta. Dar de cele mai multe ori, partidele nu contează aproape deloc pe imaginaţie, ci pe repetarea unor formule magice. Asta, desigur, atunci cînd politicienii nu adoptă aerul unor tehnocraţi care nu mai pot pronunţa decît cifre şi indicatori macro-economici. De aici senzaţia de déjà vu pe care o impune pînă şi cel mai proaspăt venit în arena luptei pentru putere. Discursurile nu lămuresc de aceea mai nimic. Ele sugerează o poziţionare de moment, dar nu şi existenţa unor convingeri solide care organizează acţiunea. În aceste condiţii, e greu să spui cine este de stînga şi cine este de dreapta în România. În loc să descrie diferenţele care îi separă de concurenţi şi să le articuleze în formula stîngii, respectiv a dreptei, politicienii caută etichetele "călduţe" care să nu îi distanţeze prea mult de adversari. Se realizează astfel un consens intelectual care e ilustrat foarte bine de tratarea politică a problemei religiei. Practic, nu există nici un partid care să fi asumat laicitatea ca pe o valoare-cheie a spaţiului public. Toate partidele s-au transformat într-un fel de coruri religioase. Pînă şi cel care se definea ca liber-cugetător a ajuns să patroneze smerit slujba de Paşte transmisă la televizor. Cu dreapta şi stînga se întîmplă relativ la fel. A fost suficient ca doi-trei sociologi să afirme că publicul electoral este de stînga pentru ca politicienii să se teamă să mai pronunţe termenii dreptei. De aici, din această ambiguitate ideologică fundamentală, se nasc atitudini care, judecate dintr-un punct de vedere riguros, apar drept bizare. Desigur, condiţia socială a personalului politic joacă şi ea un rol foarte important. Atunci cînd cei care îşi spun social