În anii '60, doi cercetători francezi care tocmai făceau un studiu ce-şi propunea să constate cît de obişnuiţi sînt copiii cu politica, au încercat să vadă cum definesc copiii, stînga şi dreapta politică. Într-un cartier muncitoresc din Paris ei au întîlnit foarte des, în limbajul politic al copiilor, dacă putem spune aşa, cuvinte precum "comunism, democraţie, sindicat sau revendicare". În cartierele cosmopolite, într-un mediu de dreapta, cercetătorii au dat peste un alt limbaj plin de termeni ca "armată, general, bogăţie, ministru, burghezie". Sînt doar cîteva cuvinte cheie care despart stînga de dreapta atît în politică, dar şi în economie. Dacă în 1960, copiii francezi făceau, din instinct şi din ceea ce auzeau de la părinţi, diferenţa dintre stînga şi dreapta, mult mai greu - aproape imposibil - este să faci aceeaşi distincţie, în România de astăzi, urmărind măsurile economice luate de partidele sau alianţele care s-au succedat la putere în ultimii 12 ani. Cel puţin doctrinar, taberele au fost împărţite. Am avut la guvernare mai multe partide de stînga - FSN, PDSR, PSD - care provin totuşi dintr-un trunchi comun şi o coaliţie, să zicem de dreapta, care avea aceste valenţe în special prin axa PNŢCD-PNL. Din punct de vedere economic, lucrurile au fost amestecate. Stînga a luat măsuri de dreapta, iar dreapta a cedat tentaţiei de face compromisuri de stînga. Pînă la un punct este firesc dat fiind că, teoretic, toată lumea a susţinut că face reformă. De altfel, exemplul ţărilor foste socialiste a fost edificator: au existat, în Ungaria, Polonia sau Cehia, guvernări de stînga care au făcut reforme de dreapta. Ce s-a întîmplat în România? Ideologic, stînga şi dreapta au fost ferm diferenţiate. Stînga eşichierului politic a pedalat, atît în campaniile electorale, cît şi atunci cînd s-a aflat la guvernare, pe expresiile-cheie care sunt rolul statului în economie,