În Europa de Est, stînga nu are o poziţie de invidiat: naţionaliştii conservatori încă susţin că este afacerea unor cosmopoliţi dezrădăcinaţi, a cabalei evreieşti, o conspiraţie a partizanilor neruşinaţi ai Apusului, agenţii capitalului Străin, scris cu majusculă; liberalii (impresionaţi de desfăşurarea protestelor anti-globalizare) o consideră anti-americană, antisemită, anti-occidentală, anti-modernă şi anti-tot. Din fericire, aceste acuzaţii se exclud reciproc. Ele nu reflectă altceva decît modul cum se gîndeşte, după 1989, în Europa de Est: iritat în faţa noului, tînjind după o stare a lumii care ar putea fi considerată naturală, stabilă şi neschimbătoare, nu prin calitatea excelenţei capitalismului democratic, ci prin armonia sa prestabilită cu natura umană, definită conform prejudecăţilor individualiste predominante. Dacă echivalăm capitalismul (fie circumscris la statul-naţiune burghez, fie global, fără teritoriu, ostil suveranităţilor parohiale) cu natura, atunci opoziţia faţă de el nu e doar lipsită de speranţă, ci şi lipsită de sens. Nu e rea, dar e prostească. În Europa de Est, încrederea oarbă în capitalism provine dintr-o serie de factori. În primul rînd, "socialismul real" (în realitate, fireşte, capitalism de stat care exploata şi oprima munca salariată cu preponderenţa capitalului fix) a anihilat mişcarea muncitorească (fără greve, fără sindicate, fără rezistenţă) şi astfel tradiţia socialistă a devenit de neînţeles şi complet lipsită de sens şi, pe de altă parte, a anihilat aristocraţia feudală, ţăranii independenţi şi Biserica - distrugînd orice opoziţie reală faţă de capital, fie ea de dreapta sau de stînga. Numai opoziţia - de la socialismul revoluţionar al stîngii pînă la alianţa tronului cu altarul a dreptei - a limitat dintotdeauna dominaţia ideologică a capitalului. După prăbuşirea statului capitalist centralizat, planificat, birocrat