Succesul extraordinar de care s-a bucurat în anii '90 în Italia cartea lui Norberto Bobbio Dreapta şi stînga (tradusă şi în româneşte la Editura Humanitas în 1999) a readus în atenţie o temă ce părea pînă atunci căzută în desuetudine: valabilitatea vechii distincţii politice dintre dreapta şi stînga. S-a crezut la un moment dat în anumite cercuri că prăbuşirea comunismului urma să aducă o criză profundă de identitate a stîngii, în condiţiile în care proiectul marxist de la care se revendicaseră majoritatea spiritelor de stînga fusese compromis în ochii istoriei. Împotriva celor care afirmaseră că dihotomia dreapta/stînga a devenit irelevantă după sfîrşitul Războiului rece, Bobbio a avut, însă, curajul să afirme că ea nu a pierdut cu nimic din vechea sa importanţă. În viziunea lui Bobbio, cei doi termeni rămîn şi astăzi elemente esenţiale ale vocabularului nostru politic, iar cel mai bun mijloc de a dovedi acest lucru îl reprezintă atitudinea faţă de principiul egalităţii, care continuă să fie în centrul dezbaterilor publice în democraţiile post-moderne. În linii mari, se poate spune că, spre deosebire de spiritele de dreapta, politicienii şi gînditorii de stînga rămîn mai mult sau mai puţin ataşaţi de principiul egalităţii, fiind preocupaţi mai ales de reducerea inegalităţilor sociale. Prin urmare, politicile de stînga vor urmări să legifereze şi să promoveze o serie de drepturi şi politici sociale care să atenueze inegalităţile "naturale" ale pieţii libere, faţă de care dreapta politică tinde în mod tradiţional să fie mai puţin sceptică. În ce măsură concluzia lui Bobbio se aplică şi lumii post-comuniste? Dacă ne limităm la spaţiul României contemporane, dezbaterile pe marginea eternei probleme stînga sau dreapta continuă (cel puţin la suprafaţă) să rămînă de mare actualitate. Intensele reacţii publice la contestările la care au fost supuse cîteva dintre cele