- Istoric - nr. 170 / 30 August, 2002 In sfarsit, dupa multe insistente, poarta casei s-a deschis. Am intrat in curtea casei mamei mele, cautand sa-mi stapanesc emotia, si, cu lacrimi in ochi, i-am spus: "Eu sunt, mama, fiul tau. M-am intors la tine. Mi-a fost dor de voi, sa va vad". Mama m-a cuprins in brate si mi-am simtit obrajii atinsi de mana ei. Ma pipaia si nu-i venea sa creada ca sunt eu, feciorul dat disparut. - Te-am crezut mort, dragul mamei. Am dat si slujbe la biserica, pentru odihna sufletului tau. Ma strangea la pieptul sau, asa cum facea, cand eram copil. - Nu, mama, traiesc. Am scapat si am venit la tine. Te rog nu mai plange. Mama, femeia mandra de altadata, parea trudita, poate de ani, poate de grija mea, a razboiului, a continuat sa planga. Erau lacrimi de fericire. Si cate o fi adunat, sarmana mama, pentru mine, de cand am plecat!? Asa m-am intalnit cu mama mea, in acea noapte de 16/17 aprilie 1943. Istovit de boala si de drum, a trebuit sa-i istorisesc, pana in zori - cu emotia sufletului - ceasuri emotionante, cu firele dezlanate si rupte, pe toate cararile razboiului din Rusia, pentru a impleti timpul pierdut. Acum, eram langa ai mei, dar razboiul nu se terminase. Cine stie ce ne vor aduce anii ce vor urma, ani nesiguri… Si, apoi, acea retragere dramatica de la Stalingrad, care ma face si azi, dupa decenii, sa privesc melancolic catre trecut. Ea a fost de proportii biblice. Drumul strabatut, in plina iarna, a fost mai groaznic decat cel parcurs de Napoleon, in 1812. In ce ma priveste, nu pot spune ca regret suferintele indurate in acea retragere ucigatoare. Ma bucur ca am scapat cu viata, ca traiesc, ca am putut sa suport. Factorul hotarator a fost rezistenta, vointa si forta morala de care am dat dovada, considerand ca am suferit pentru tara mea. Aici, inchei povestea patimilor omenesti! P.S. Pe front, am condus registrul