Am primit ca proiect de semestru un loc privat de reculegere şi rugăciune în proximitatea unui conac de lîngă Bucureşti. Clientul - real - este o persoană publică a vieţii noastre culturale. Cele ce urmează sînt continuarea reflecţiilor pe marginea temei şi a posibilelor sale rezolvări .

Iar acum, cîteva reflecţii cu privire la oneirikon1. În primul rînd numele său nu este potrivit nici pentru un spaţiu de meditaţie, nici pentru unul de rugăciune2. Mai mult, în creştinismul occidental spaţiul destinat rugăciunii a fost deja inventat: el se numeşte în limba engleză oratory3. Apoi, creştinii s-au ferit întotdeauna de visare, mai ales aceea cu ochii deschişi (despre care este vorba aici), ca fiind o stare în care omul se lasă în voia propriei imaginaţii, desprins de realitatea fizică, dar şi de aceea transcendentă, o stare în care este vulnerabil în faţa sugestiilor demonice4. Am vorbit mai sus, foarte pe scurt, despre importanţa configuraţiei spaţiale şi a iconografiei în lăcaşul de cult ortodox; de aceea, imaginea romantică a pustnicilor care se roagă prin grote nu este un argument foarte solid în favoarea spaţiului numit (destul de preţios, de altfel) oneirikon. Dacă sfinţii nu mai au nevoie nici de icoane, nici de biserici, acest lucru este departe de a fi adevărat pentru credincioşii obişnuiţi care, dacă gîndesc aşa, riscă să cadă în păcatul mîndriei. Cred că este destul de evident că nu de biserici fug pustnicii, ci de lume în sensul ei rău, de spaţiul în care omul căzut îşi desfăşoară activităţile lui a-spirituale (şi care pot, într-adevăr, ajunge să paraziteze spaţiul sacru5); ei se "refugiază" (într-un anumit sens) în natura sălbatică, în locuri neumblate, unde singurele ispite cu care trebuie să lupte sînt cele pe care vrăjmaşul încearcă să le strecoare în mintea lor, dar unde lumea se lasă mai uşor contemplată ca Creaţie a unui Creator transcenden