sentimente şi convingeri Logica vîrstelor sau logica situaţiilor? Nu mai ştiu care mare om de stat în care ţară şi în ce an ("anii trec ca apa") s-a rostit cîndva despre fiul său - activist pe atunci în nu ştiu ce mişcare radicală de stînga şi adversar convins al politicii promovate de tăticu' - în aproximativ aceşti termeni: «nu-i nimic, băiatului meu o să-i treacă; lăsaţi-l acum să zburde, să-şi cheltuiască elanurile cît e tînăr; puţin altruism, niţică generozitate, niscaiva idealuri şi sentimente nu strică; o să-i vină cu vîrsta şi mintea la cap, o să ajungă să se întrebe şi să socoată; eu însumi, la tinereţea mea, eram la fel; iar aşchia, lăudat fie Domnul, nu sare departe de trunchi». Cam aşa s-a exprimat domnul acela, şi multă dreptate a avut, cum s-a vădit mai tîrziu! Nu mai ştiu însă dacă memoria nu-mi joacă o festă. Nu ştiu dacă n-am denaturat spusele şi mai ales intenţiile acelui fericit părinte al nu ştiu cărui fericit stat. Ştiu însă sigur că într-o formă sau alta povestea s-a repetat în diferite variante: numeroşi taţi de dreapta au aşteptat cu justificată încredere întoarcerea fiilor lor - rătăcitori, cred unii, rătăciţi, cred alţii - în mişcarea de stînga. Plecaseră cîndva acei tineri la drum cu sentimente de stînga şi se întorceau acum cu ferme şi nestrămutate convingeri de dreapta, bine ancoraţi în proiect; ancoraţi, da, cum spun unii; încremeniţi în proiect, cum spun alţii. Ca să dăm un exemplu ficţional oarecum similar (vorba lui Balzac - să ne întoarcem acum la realitate, să vorbim despre Eugénie Grandet!): acesta e cazul lui Henric al IV-lea al Angliei, odrăslitorul unui fluşturatic care s-a transformat mai tîrziu în temeinicul rigă Henric V (în drama istorică a lui Shakespeare). Sau, lăsînd la o parte ficţiunea, e cazul cunoscut, din primii ani ai secolului trecut, al "trădării generoşilor", socialişti avîntaţi care au devenit în cele di