Povesteşte un cetăţean german, care a plecat din Bucureşti, s-a stabilit la Nürnberg în urmă cu vreo şaptesprezece ani şi a revenit astă-vară, în august, să-şi vadă rudele şi prietenii. - S-au schimbat multe în România, dar parcă numai de faţadă, ca o potemkiniadă, pentru cei care trec pe şosea: reclame, construcţii noi, vile... - Toate-s adevărate, îl întrerup. Şi reclamele, şi vilele. - Nu spun că n-ar fi adevărate. Dar, în schimb, obişnuinţele... Stăteam la graniţă, mă pregăteam să stau două-trei ore, după cît de lungă era coada. La un moment dat, un tip în uniformă îi face semne insistente unui individ din spatele meu, cu un Mercedes, să treacă în faţă. La volanul maşinii era un om brunet, cu mustaţă, cum poartă gaborii din Transilvania. Brunetul nu putea să treacă în faţă din cauza mea. Aşa că a trebuit să ies din rînd şi eu, şi am ajuns, fără să vreau, un privilegiat. - Or fi fost cunoştinţe, o fac pe avocatul funcţionarului. - Posibil. Mai ales că şoferul cu mustaţa bogată avea o privire plină de promisiuni. Dar ce-l poate scuza pe chelnerul de la cel mai arătos restaurant din Cişmigiu? Stau cu familia, care număra şi copii, la o masă vreo jumătate de ceas, fără să apară nimeni, deşi restaurantul era pe jumătate gol, probabil fiindcă era luni. Cînd, în sfîrşit, apare omul în uniformă... - Te obsedează uniformele, observ. - Da? Se poate. Înainte să mă întrebe ce doresc, mă previne sec: nu servim băutură fără mîncare. Ca pe vremea lui Ceauşescu. Vrem să şi mîncăm, zic. Aş dori o listă. Îmi aduce. Mă opresc la cîte o ofertă. Mă descurajează: nu avem. Tot ce am fi dorit să mîncăm, nu exista. Atunci ce aveţi de mîncare? Îmi înşiră cîteva feluri, majoritatea nefigurînd pe listă. Îmi spune ca o scuză: avem azi două aniversări. Nu văd, personal, nici o contradicţie între aniversări şi pustiul din menu. - Poate că ieri au avut o nuntă... - Tot ce se poate. Nu-