Despre apariţia în Uniunea Sovietică a unei noi boli mintale a început să se vorbească în anii '70. Numită cînd "delir reformist", cînd "schizofrenie politică", boala se caracteriza prin sindromul opozantului, cu manifestări extrem de grave, cum ar fi punerea sub semnul întrebării a justeţei politicii partidului ori semnalarea abuzurilor comise de putere. Printre cazurile celebre de bolnavi irecuperabili, internaţi ani mulţi în spitale psihiatrice: Natalia Gorbanevskaia, ce făcuse parte din micul grup de persoane care demonstraseră în Piaţa Roşie, în august 1968, protestînd împotriva intrării trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, şi generalul Piotr Grigorenko, militant pentru drepturile tătarilor din Crimeea. Boala era, după toate aparenţele, contagioasă, întrucît cazurile s-au înmulţit, nu doar în URSS ci şi în ţările zise de democraţie populară. Simptomele erau aceleaşi, la fel şi tratamentul. Dezvăluirea acestor practici nu a afectat, pare-se, situaţia medicilor specializaţi în "schizofrenie politică": Tamara Petcernikova, doctoriţa care a "tratat-o" pe Natalia Gorbanevskaia, continuă să profeseze la trist faimosul Institut Serbski din Moscova. Mai mult, boala este încă şi astăzi recunoscută oficial în China, aşa cum rezultă din nişte extraordinare documente reunite de Human Rights Watch şi din care ziarul Le Monde a publicat recent cîteva fragmente. Astfel, un manual din 1983 a rămas în vigoare, cu singura deosebire că eticheta de "contrarevoluţionar" a fost înlocuită cu formulele "activitate subversivă" şi "atingerea securităţii statului". Manualul definea limpede comportamentul bolnavilor mintal: ei distribuie manifeste în plină zi sau ţin discursuri postîndu-se într-o intersecţie ori pe o mare arteră; prinşi asupra faptului, îşi recunosc vina cu toată sinceritatea, fără rezerve, fără scrupule şi regrete. În 1994, un psihiatru reputat, Long Qingchun