Ca de fiecare dată cînd sîntem la Sfîntu Gheorghe, după-masă la ora asta (se apropie de cinci), după ce ne sculăm din somnul obligatoriu de prînz, ne pregătim să mergem să privim vaporul. Ne punem cu grijă pălăriile de paie cu boruri largi, nişte baticuri în chip de lavaliere şi o luăm cu pas rar şi aşezat spre debarcader. În drum ne oprim la teresa lui Gelu, de la blocuri, de unde poate fi urmărită, cu o bere în faţă, apropierea "Pasagerului". Cînd i se aude sirena, ne amestecăm şi noi printre localnicii care întreabă noii veniţi dacă nu vor o gazdă şi ne uităm, distanţi şi visători, cine a mai venit pe insula noastră. Cînd toată lumea se risipeşte pe la casele lor, o luăm agale pe dig, de-a lungul Dunării, apoi prin landă, cu grijă să ne întoarcem înainte de opt seara, cînd începe invazia ţînţarilor. Este vremea pentru cîrciumă, momentul principal al zilei, cînd la mesele lungi de lemn de sub sălciile bătrîne de la Doru stăm de vorbă, la o votcă, cu cine se nimereşte, mereu alţii şi totuşi atît de liniştitor aceiaşi. Dimineaţa vom străbate din nou landa, atît de aşezată sub privirile noastre încît mintea nu este nevoită să facă nici o volută şi se aşterne şi ea, liniştită, la picioarele noastre. La orizont va apare apoi marea, cu plaja nesfîrşită, întreruptă doar de vaci care îşi fac siesta şi pescăruşi care caută de mîncare. La prînz ne aşteaptă tanti Valentina, cu borşul de peşte, plachie, rasol, chiftele sau alte feluri de peşte şi gogoşele. Urmează somnul de după masă şi totul se reia de la început. De fapt, aici totul se reia de la început, de la pescuitul în aceleaşi locuri şi cu aceleaşi scule ca acum cîteva secole, pînă la certurile şi animozităţile perene dintre localnici, care însă fac şi ele parte dintr-un fel de lanţ trofic al Deltei. Venirea noastră anuală o reia şi ea de la început pe cea din anul precedent. În această seară, în timp ce noi ne sa