Apa şi focul sînt cei mai vechi agresori împotriva umanităţii. Am văzut - cît de generoase pot fi televiziunile lumii, în acest sens! - cum inundaţiile au cotropit centrul şi estul Europei, precum şi unele regiuni din Asia şi America de Sud, cum dispar sub ape pămînturi întinse, case, poduri, şosele, căi ferate, oameni, animale. Am văzut la lucru şi focul: oameni carbonizaţi de trăsnet, păduri imense făcute scrum, clădiri incendiate, oameni aduşi la spitale (funcţionează chiar o secţie de "arşi"), erupţii vulcanice. Parcă în vechime, conform cărţilor sfinte, apa şi focul făceau ravagii mai mari: potopul biblic, Sodoma şi Gomora, Pompei. În schimb, războaiele clasice produceau mai puţine victime decît cele contemporane, care, acestea din urmă, se pot lăuda cu cîte un genocid, cu aneantizări ca la Hiroshima, cu pogromuri, camere de gazare, lagăre naziste sau gulaguri comuniste. Natura sau Dumnezeu au fost întrecuţi de ura, orgoliul, forţa nimicitoare a oamenilor înşişi. Cît priveşte microorganismele, situaţia e cam Tanda pe Manda: a mai dispărut în ceaţa trecutului ciuma, holera, lepra, malaria, rabia, dar au apărut în locul lor SIDA, Parkinson, Alzheimer. Din acest punct de vedere, prezentul egalează timpurile istorice. Există însă agresiuni foarte actuale cum ar fi accidentele de circulaţie (să introducem aici şi accidentele rachetelor spaţiale?), alcoolul (despre care am mai scris sub titlul acestei rubrici), terorismul fără hotare, indolenţa. Pentru această din urmă agresiune, celelalte fiind explicite, simt nevoia unor detalii. Am numit indolenţă, trimiterea unui bolnav de la un spital la altul, abandonarea în ultimă instanţă pe stradă, ca să moară ca un cîine (cum sînt omorîţi cîinii într-un oraş care a fost cîndva capitala culturală a ţării, am văzut şi ne-am înfiorat), greşeala diagnosticului, moartea prin confuzia unui organ anatomic cu altul şi intoxicar