interviu cu Jonathan D. KRAMER Compozitorul Jonathan D. Kramer (n. 1942) este considerat, pe bună dreptate, teoreticianul de referinţă al timpului muzical. Volumul "The Time of Music - New Meanings, New Temporalities, New Listening Strategies" (1988) a marcat momentul de cotitură de la care comunitatea muzicală a început să se întrebe cu adevărat dacă muzica rămîne "arta sunetelor" sau ar trebui considerată "o artă a timpului". A absolvit, în plină epocă hippie, Harvard University şi şi-a luat masteratul şi doctoratul (Ph.D.) la University of California at Berkeley. A studiat, printre alţii, cu Stockhausen, Roger Sessions, Leon Kirchner şi Pierre Boulez. Din 1988, este profesor de compoziţie şi teorie muzicală la Columbia University. Pînă de curînd, a fost vicepreşedintele ISST (Societatea internaţională pentru studiul timpului). La puţin timp de la împlinirea vîrstei de 60 de ani, a vizitat pentru a doua oară România, cu ocazia festivalului "Săptămîna internaţională a muzicii noi", ocazie cu care l-am "mituit" cu o bere şi am obţinut acest interviu. (A. P.)
Ca Ţinţă postmodernă,
nu am un eu "unic", "adevărat"
sau "de neînlocuit" Viaţa ta profesională este împărţită între compoziţie, profesorat, teoria timpului muzical şi postmodernism. Există cumva o "temă centrală" - una care, poate, unifică toate aceste preocupări? Există o temă predominantă a tuturor acestor lucruri (evident, dincolo de "muzică"), şi anume postmodernismul. Este cu siguranţă ceva postmodern în faptul că am scris articole şi despre Cage sau Bernstein, dar şi despre Beethoven, că în 1988 am publicat două cărţi la interval de o lună una faţă de cealaltă ("The Time of Music", pe care o cunoşti, şi "Listen to the Music" - o culegere de texte pentru programe de sală, prezentînd compoziţii orchestrale celebre). Va părea de asemenea un lucru postmodern dacă tratatul de Armonie şi ca
