interviu cu Sorin ALEXANDRESCU

În Vineri, "suplimentul de post-tranziţie" al Dilemei, scriai la un moment dat: "Frumoasa din pădurea adormită - cultura, sufletul românesc - trebuia tot mereu trezită de vreun prinţ apusean, dar, nu se ştie de ce, sărutul ritual tot întîrzia - el o fi fost neîndemînatic, ea ce să mai zic - încît trezirea tot pe jumătate era, dacă nu cumva cei doi aţipeau la loc, împreună. Şi uite aşa, nunta din poveste s-a tot amînat şi, pare-se, încă se amînă". Era în 1999. Ce o mai fi făcînd azi prinţul? Prinţul e tot pe drum şi este aşteptat să sosească dintr-o clipă într-alta, la fel ca acum vreo 150 de ani. Dar nu mă întrebi ce face frumoasa adormită. Nimic nou, şi ea tot aşteaptă sărutul miraculos. În legende, timpul stă pe loc. E curioasă această neostoită stare de aşteptare a culturii române, care mereu trebuie să primească un impuls din exterior spre a face paşi mai departe: un fel de infantilism perpetuu. De fapt, asta este şi o imagine despre sine existentă în cultura sau mentalitatea românească: noi mereu dăm vina pe altcineva pentru ceea ce noi înşine nu facem. "Cum să ne modernizăm noi sistemul rutier dacă nu avem investiţii şi ajutoare de la Uniunea Europeană? Uite, ungurii le-au avut, de-aia au ei autostrăzi". Eu nu neg că există ceva adevărat în asta, anume ajutorul primit de unguri, dar întrebarea e dacă trebuie mereu să aştepţi să-ţi vină ajutorul şi pînă atunci să mergi prin hîrtoape în oraşe. Nu cumva trebuie, între timp, să faci ceva, măcar pe strada ta? Mergînd cu maşina prin Bucureşti, văd că situaţia se agravează din ce în ce mai mult - a devenit aproape imposibil să mai ocoleşti gropile. Este trist şi ridicol să vezi cum bucureştenii cu bani se întrec în a-şi cumpăra maşini scumpe, care mai de care, dar toţi acceptă să şi le hărtănească prin gropi fără un cuvînt de protest. Un spectacol al străzii halucinant, ca o suprapu