De pe coperta cărţii care reuneşte o parte însemnată a dramaturgiei sale (Teatru, vol. 1, Editura Muzeul Literaturii Române, 2002), Iosif Naghiu ne priveşte în ochi cu duritatea sfidătoare pe care generaţia sa o arbora în vremea tinereţii. Părul scurt şi barba atent ajustată încadrează figura unui ascet lucid, care trage din ţigară, contrariind imaginea corectă politic, pe care timpul nostru o promovează. Malraux ţinea ţigara în colţul gurii, ca să nu-i stînjenească debitul verbal. Naghiu o ţine în vîrful buzelor, pentru că el nu este un orator, ci un observator. În Franţa, s-a propus retuşarea imaginilor publice ale lui Malraux, pentru înlăturarea compromiţătoarei ţigarete. Să sperăm că, pe coperta volumului al doilea, în curs de apariţie, Naghiu şi-o va păstra pe a sa, aşa cum şi-a păstrat, din timpul rebelilor ani şaizeci, nonconformismul. Recitind piesele reunite, desluşeşti mai bine anumiţi invarianţi, care dau individualitate acestei dramaturgii. Ea a început să fie elaborată în perioada declinului teatrului psihologic, cînd personajele dramatice au devenit mai puţin importante decît structurile dramatice care le integrează. Conflictul social şi moral între caractere puternice, animate de valori contradictorii supravieţuia încă în piesele lui Sartre sau Camus, dar forma acestora, tributară teatrului burghez, a fost curînd percepută ca desuetă. Recursul la structuri mitico-istorice deconstruite cu ironie (Shaw, Giraudoux, Anouilh, Sorescu), sau asezonate cu tact (O'Neill, D.R. Popescu) ajunsese, şi el, o metodă uzată de prea multă folosinţă. "Noul" avea să fie adus de Beckett şi Ionesco, reuniţi cam arbitrar sub termenul vag de "teatru absurd", pentru patentarea căruia s-au şi disputat. Amîndoi s-au aplecat asupra verbalului, nu a realului, conştienţi că ultimul nu există decît în funcţie de primul. Beckett a scris tragedia dizolvării limbajului în tăcere, Ione