Aflat în Franţa, urmăresc cu emoţie jurnalele, unde România este mereu prezentă prin cei ce ne reprezintă aici cu atîta intensitate. După primele ştiri, despre locurile de perdiţie pe care conaţionalii noştri nomazi le-au înfiinţat în coasta civilizaţiei, lucrurile evoluează: jurnaliştii, excitaţi de relatările despre discriminarea la care sînt supuşi rromii (conform propriilor spuse), sînt trimişi la sursă, în avion cu dl Sarkozy, în România, spre a vedea "cum stăm". Şi stăm prost. În ciuda unui succes oarecare pe care investigaţiile vizuale onorabile ale unor arhitecţi români le-au avut în presa de specialitate (Architecture d'Aujourd'hui), subiectul rămîne bizar şi pentru "noi" şi pentru "ei". Apar la televizor sate sărace, în marginea cărora vegetează cîte o colonie de ţigani. Acolo, cei taraţi îşi exhibă dinaintea camerei şi a reporterului evident oripilat (se vede asta din comentariu) cioturile de mîini şi picioare, bubele supurînde, precum şi numărul excedentar de progenituri. Reporterul nu se întreabă de ce acest număr excesiv de persoane fără extremităţi în rîndul etniei în cauză şi, cînd relatează suma dată lunar unui handicapat, evident imposibilă pentru un trai decent, uită de asemenea să precizeze că reprezintă, totuşi, o treime din venitul unui profesor universitar. Este adevărat, o ţară în care şi milogul automutilat şi profesorul intră în categoria miluiţilor cu sume comparabile, ambele insuficiente supravieţuirii, necum vieţii decente, îşi merită locul în galeria bizareriilor lumii contemporane. Dar problema gitană rămîne, iată, una căreia instituţiile statului român şi cele neguvernamentale (sînt multe, unele papă bine de la UE sau de la bisericile neoprotestante) nu ştiu să i se adreseze. Cîteva programe făcute evident în silă şi fără a privi înspre obiective de durată lungă vor parcă să bifeze temele în ochii străinătăţii. Nu ni le facem, iar pro