Pe vremea cînd nu exista "Cerbul de Aur", am avut - în permanenta mea stagiune lirică - o vară cu Modugno, "Volare, aa, cantare, aaa". Era o vară cu mare fierbinţeală ideologică, axată pe lupta împotriva odioşilor împăciuitorişti printre care se numărau şi cîţiva dintre cei ce-mi rămăseseră prieteni, chit că fusesem exclus din presă; aveam angoase cu existenţa de şomer, cu inteligenţa opţiunilor, cu transparenţa noţiunilor şi totuşi "Volare, cantare" ne însenina nopţile, ajungînd să dansăm pe trotuar, la "Cina", noaptea tîrziu, melodia italianului ritmată de saxofonul lui Sami Buză şi înmiresmată de "micii" grădinii de vară. De unde găseam o atare disponibilitate pentru lied, taie-mă, bate-mă, nu ştiu nici pînă azi şi nici n-o s-o aflu vreodată. Sufletul - acest "Père" cum îl numeşte Stendhal, "obîrşie (cum îl traduce admirabil Cioculescu în "Lucien Leuwen") a atîtor fapte ridicole" - are în dînsul, ca orice Larousse, "sa partie rose", capitolul său roz plin cu citate nobile şi sentimentale, cu valsuri de Brahms şi texte de nea Jenică Mirea, textierul lui Ion Vasilescu, omul care a împerecheat pentru totdeauna şi pentru uzul naţiunii cuvintele: "Hai să ne-ntîlnim sîmbătă seară". Partea asta roz a "vagalamului" vagabond n-ar trebui să aibă "aparatul ediţiilor critice", căci ea nu e critică, ci mai degrabă mitică, după cum îi place fiecăruia să pună accentul pe cei doi "i", în ambele cazuri fiind la fel de corect. Modugno ne-a dat cîteva melodii tocmai bune de întipărit pe această hîrtie plăcută a sufletului din care nu se face ţigară şi nici scrum; n-o fi el chiar Brel, nici Presley, dar ceva din dulceaţa cîntecului văratic de greiere care nu se gîndeşte deocamdată la furnică - există şi un asemenea lirism al situaţiei, pînă la morala dură şi de neclintit a fabulei - tot găsim în "Resta con me", "Cicoria", "Libero", "Io". Noveleta aceea, "L'uomo in frac", e chiar memo