Specialiştii ar trebui să studieze cu atenţie un fenomen cognitiv interesant: imposibilitatea aflării adevărului prin politică sau, într-o formulare afirmativă, ratarea adevărului ca fatalitate a oricărui demers politic. Cînd vine vorba de jocul din jurul puterii, fie că el se petrece în chip democratic, fie totalitar, camuflarea adevărului aparţine jocului cu forţa unei necesităţi. În politică, sînt două feluri de a naviga etern pe lîngă adevăr: primul este cel "de bună credinţă", cînd minciuna vine pur şi simplu din subiectivitate, din loialitate sau din convingeri, căci politica înseamnă partizanat şi angajament şi se manifestă, mai ales, prin exagerare şi minimalizare; al doilea este cel "de rea credinţă", cînd minciuna este cultivată anume, cînd dezinformările şi diversiunile fac parte integrantă din strategia de manifestare publică a omului politic, cînd dedublarea şi ipocrizia ajung să fie deprinderi. În politică, nimeni nu operează niciodată cu adevărul, ci cu aparenţele realităţii înşelătoare, cu umbrele conjuncturale, cu fantasme. Discursul politic este o speculaţie asupra aspiraţiilor şi niciodată o analiză critică a realităţii. Contemplarea filosofică, despre care Hegel spune că are drept scop "eliminarea accidentalului", este complet necunoscută omului politic. Mă grăbesc să adaug că politica nu e necesarmente ceva murdar, corupt şi morlamente periculos. Există ratări ale adevărului care nu sînt, neapărat, suspecte din punct de vedere moral. E bine, doar, să ai o anume rezervă interioră în faţa oamenilor care în politică se simt ca peştele-n apă. Personal, cînd vine vorba despre politică, mai mult decît în orice alt domeniu, prefer greu adaptabilii persistenţi, adică pe aceia care îşi pun zilnic întrebarea "ce caut eu aici?" şi rămîn să-şi facă treaba. * După Camus, a te opune nedreptăţii este o acţiune în scopul prezervării integrităţii mentale. După te