Erau multe motivele căsătoriei la ţară, înainte, dar cel mai important era neamul alesului sau al alesei. Dacă neamul, "sada" era proastă, tinerii din asemenea familii se căsătoreau greu, şi doar merite personale ieşite din comun ori circumstanţe speciale puteau să-i facă acceptaţi de parteneri din familii respectabile. Cum spunea Vasile Hifta din satul Blăjel, judeţul Sibiu: "oamenii se cunosc după neam". Dar ce era neamul prost? Oameni leneşi, negospodari, beţivi, hoţi, mincinoşi, risipitori, scandalagii, într-un cuvînt, "fără frica lui Dumnezeu". Deşi starea materială conta, cei înavuţiţi prin mijloace neortodoxe nu erau uşor acceptaţi, dacă erau vreodată, sau, dupa vorbele Mariei Andronicescu din satul Fundu Moldovei, judeţul Suceava: "S-a îmbogăţit cutare (nu-i dăm numele, deşi femeia l-a spus), dar X tot X rămîne!" Neamurile bune, în societatea tradiţională, erau cele vechi, statornicite demult în comunitatea respectivă; puternice economic, dar ajunse astfel prin muncă cinstită; respectate, datorită unui comportament ce urma legea bisericii, a oamenilor şi a pămîntului; verificate, pe parcursul a mai multor generaţii, din perspectiva calităţilor de caracter şi biologice a urmaşilor. Neamul bun era cunoscut de toată lumea. Străinii, chiar bogaţi, nu erau acceptaţi pînă nu făceau dovada că respectă legile comunităţii, iar în zone ca acelea ale Maramureşului istoric, tinerii aveau nevoie şi de acte doveditoare ale vechimii neamului, ca să-şi poată lua un partener de familie bună. Cu alte cuvinte, neamul era o etichetă identitară a fiecărui individ. De altfel, numele de familie a apărut tîrziu, iar oamenii erau cunoscuţi după apartenenţă. Se spunea: "Maria a lu' Grigore a lu' Vasile" sau, cînd se întîlnea un copil, era întrebat, nu: "cum te cheamă ?" ci: "al cui eşti?". Dacă erau atît de bine înrădăcinate criteriile de judecare a oamenilor, întemeiate fiind pe cal