În articolul de după evenimentele din 11 septembrie trecut, descriam soarta neferice a arhitectului american Minoru Yamasaki. Autor al ansamblului Pruitt-Igoe din St. Louis, Missouri, el este şi autorul gemenilor WTC de la New York. Or, dacă demolarea primului obiectiv a fost văzută drept emblematică pentru decesul modernismului arhitectural, propuneam prăbuşirea WTC drept final al postmodernităţii. Din acest punct de vedere, autorul celor două ansambluri este un personaj tragic. Insist: nu e vorba doar de postmodernism în arhitectură (de unde el a şi pornit, spre celelalte arte, la finele anilor şaizeci), ci de decesul simbolic al unui întreg eşafodaj cultural. Acesta, îndoindu-se de valorile tari ale culturii occidentale (a bărbatului alb, creştin şi mort), ajungea să relativizeze identitatea construită pe cult şi cultură, accentuînd însă în proces identitatea prin diferenţă de rasă, de gen sau de orientare sexuală. Evenimentele teribile din septembrie unsprezece trecut sînt la fel de copleşitoare în efecte şi pentru arhitecţi. Ei (şi - nelipsiţi - prea scepticii lor colegi de planşetă: inginerii constructori) îşi pun acum întrebarea: cum a fost posibil? Ce coeficient de (im)probabilitate a fost uitat, cîtă vreme inclusiv şocul impactului cu un avion mare intrat în coliziune accidentală cu turnurile fusese calculat? Un excelent documentar despre lecţiile WTC de pe Discovery propunea următoarea ipoteză: lipseau din ecuaţie zecile de mii de litri de combustibil, care - arzînd încet şi, respectiv, explodînd la impact, au înmuiat structura de oţel. New-yorkezii sînt fericiţi, spre deosebire de californieni: cutremurele nu îi obligă să se gîndească la fel de intens la solicitările dinamice, adică acelea care, ca şi la noi, solicită structura (mai cu seamă nodurile) la mişcare - întotdeauna stranie. Torsiuni, flambări, retezări - iată cinetica structurilor pe ca