Lupta de clasă, ne învăţa marxism-leninismul, este locomotiva istoriei. Lepădîndu-se de marxism-leninism, Weltanshauung-ul scorniceştean a lăsat istoria fără locomotivă. Limba de lemn nu a excomunicat numai lupta de clasă, ci şi clasele. Locul lor l-a luat naţiunea, sub al cărei stindard domnea, fireşte, nu lupta, ci deplina armonie generală. Dispreţuind limba de lemn, retorica tranziţională preia totuşi de la ea anumite poncife şi idiosincrasii. Astfel ea fuge de termenul "clasă" ca ucigă-l toaca de tămîie, admiţînd o excepţie: aşa-zisa clasă politică pe care analiştii se arată mult mai dispuşi să o invoce decît să o explice. Indiferentă la elucubraţiile retorice, diviziunea populaţiei între cei cîţiva putred de bogaţi şi majoritatea populaţiei devine tot mai flagrantă. Păgubaşii acestei împărţeli nu se rezumă să fie nemulţumiţi, dar îşi şi exprimă nemulţumirea. Aceştia sînt îndeosebi salariaţii, care fiindu-le blocat accesul la lupta de clasă, se angajează în conflicte sociale. Pe cînd organizatorul luptelor de clasă era partidul de avangardă, conflictul social stîrneşte aprehensiunea tuturor partidelor, atît de avangardă, cît şi de ariergardă. Rămas vacant, rolul este transferat în patrimoniul sindicalismului, nefiind însă preluat de un sindicat, ci de o puzderie de sindicate. Pluralismul sindical face posibilă şi chiar necesară pluralitatea preşedinţilor de sindicat. Articularea organică dintre pluralismul sindical şi pluralismul politic este

demonstrată de metamorfozarea unor preşedinţi de sindicate în prim-miniştri sau miniştri, pe ambele aripi ale spectrului politic. Fără această propensiune, sindicalismul tranziţional nu ar fi generat căpetenii ca luceafărul huilei, care şi-a dobîndit celebritatea atît ca salvator, cît şi ca demolator de guverne. Acţiunile ortacilor au împămîntenit două inovaţii: ele nu demarau în spaţiul local, ci în cel al căil