Sînt de-abia la primul paragraf. Mi-am verificat e-mail-ul de trei ori. Am mitraliat 3 răspunsuri. Am dat două telefoane şi trei SMS-uri. Am vizitat simultan cîteva web site-uri. Cu o mînă am schimbat posturile de radio. Cu cealaltă am chinuit telecomanda. Am bifat şi ziarul, pentru program. E un film serios al lui Koncealovski. Ar trebui să-l văd. Ceva cu Stalin, 120'. Cred c-o să urmăresc reluarea premiilor MTV în loc. OK. Viteza şi filmul, viteza şi media. Parcă asta era tema. Să nu mă mai împrăştii. Poate termin mai repede. Şi-o să fac ceva cu adevărat interesant. Start. Am început cu experimentele fotografice ale lui Muybridge. Am ajuns la jump cut-urile împrumutate de cinema din clip. We've come a long way, baby, cîntă Fat Boy Slim, chiar acum pe tv. Clipul condensează fast paced evoluţia omenirii. De la primele molecule la apogeul evoluţiei umane. Adică un obez devorator de hot-dogi. Trăim în epoca "nanosecundei", zice James Gleick în Faster - The Acceleration of Just About Everything. Carte extraordinară (şi scurtă), sună reclama. Eu n-am cum să ştiu. I-am citit doar rezumatul pe Net. Cofeina, amfetaminele şi supra-stimulii sînt aditivii motoarelor noastre. Vrem să gîndim mai repede. Vrem să vedem mai repede. Nu mai avem răbdare. Multitask-iem ca nebunii. Gleick examinează efectul culturii acceleraţiei în arte. Cu o generaţie în urmă, "subliminal" de-abia intrase în vocabular. Acum un spot Pepsi explodează pe ecran ca un foc de artificii. Tehnorealiştii plîng: ne pierdem sufletul în această hiper-excitare. Vezi un film şi eşti ca "blocat în lift cu circul". Generaţiile ADD/ Gameboy au cicluri scurte de atenţie. Viaţa lor e o continuă urgenţă. Vor acţiune fără preludiu. Ritm fără justificare. Cut-cut-cut. Ce înţeleg? Cum se simt după? Ce vor dori next? Şi eu am simptome de Attention Deficit Disorder. Cînd m-am contaminat? O clipă citeam Balzac, inclusiv d