A prins neaşteptat de bine formula aceea cu banalitatea răului - de fapt, deja s-a decolorat. Aşa că vă propun astăzi extrema cealaltă: banalitatea binelui. Situată geografic, dacă îmi permiteţi o asemenea precizie, pe continentul american, între graniţele actuale ale Statelor Unite ale Americii (...hai şi Canada, să nu ne-auzim vorbe!). Şi definită mai degrabă de o stare de spirit decît de studii statistice cu privire la nivelul de trai ori speranţa de viaţă. Ştiu, săptămîna aceasta s-a spus aproape tot ce se putea despre 11 septembrie, aşa că, pentru cei care fac alergie la subiect, e recomandabilă întreruperea lecturii în acest punct. Ceea ce urmează este o pledoarie pro-americană fără nici o urmă de obiectivitate, bazată pe adevărul absolut că în nici un alt loc nu găseşti mîncare mexicană mai bună, maşini mai confortabile şi oameni mai uşor de convins să se apuce de treabă. În rest, s-ar zice că e nevoie de ceva sprijin dinspre dilematici ca noi, după un an în care consternarea europeană s-a transformat în indiferenţă şi în cele din urmă în ostilitate pentru o Americă ce vrea să schimbe statu quo-ul. Ştiu, veţi spune, schimbarea cu bomba nu e întotdeauna cea mai fericită. În apărarea ei aş cita însă neschimbarea cu vorba bună, o specialitate europeană făcută celebră de dl Chamberlain. Altminteri, la un an după 11 septembrie, lumea din afara Americii consumă cu mare plăcere teoriile conspiraţiei. Ştiţi probabil de francezul care spune că la Pentagon n-a căzut nici un avion... Lumea arabă produce şi ea cîte o legendă pe lună, confirmînd extraordinara flexibilitate a gîndirii orientale: musulmanul simplu crede în acelaşi timp că evreii au distrus turnurile gemene (o conspiraţie anti-arabă deci) şi că ele au fost doborîte de eroii Al-Quaeda (un act de bravură împotriva necredincioşilor). De fapt, problema restului lumii e mai degrabă invidia: America n-a făcu