* Întotdeauna m-a cutremurat măreţia goală a cuvîntului "popor". Poporul îmi pare a fi mai degrabă o absenţă, un gol enorm într-un loc în care ar fi trebuit să fie ceva masiv, o latenţă perpetuă, o forţă abisală pe care o aştepţi să se expime şi care, cînd se exprimă, te dezamăgeşte sau te înspăimîntă. Profilul său e incert şi nu poate fi descris decît alegoric. Conceptul e atît de cuprinzător, încît nu cuprinde nimic; ca să fiu un pic nicasian, aş spune că e o deschidere care se închide. Iar cînd apar indivizi care fac şi dreg "în numele poporului" nu-ţi rămîne altceva decît să te fereşti. Totuşi, poporul are determinările sale concrete şi, rareori, chiar momente de excelenţă. De pildă, îmi amintesc bine o scenă din dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. În faţa unui cordon de soldaţi care păzeau sediul local al PCR din oraşul meu, s-au strîns cîteva sute de oameni (curînd au devenit mii) care strigau, printre altele, "Noi sîntem poporul". Văzînd privirile livide ale soldaţilor şi gesturile de animal hăituit ale activistului/securistului care se plimba agitat prin spatele lor, am ştiut cu maximă certitudine că e adevărat - acela era poporul. Nu cred că l-am mai regăsit vreodată într-o manifestare atît de înaltă. Încep să cred că poporul există cu adevărat numai în timpul revoluţiilor. Mai substanţial mi se pare cuvîntul "naţiune" care, cel puţin, are o trăsătură etnică uşor de sesizat şi probabil de aceea, în multe împrejurări, "naţiune" şi "popor" sînt perfect sinonime. "Popor" vine de la latinescul populus, cuvînt care nu avea deloc (ba, dimpotrivă) măreţia respectuoasă a grecescului demos. Demos are ceva robust şi nobil, evoca starea de masă organizată, participativă, constructivă, denota o proiecţie spre viitor şi implica responsabilitate istorică; etimologic, demos a produs democraţie - un cuvînt cu adevărat minunat. Populus îmi evocă gloata hăbaucă, îngh