"JAPONEZI. N-au inventat nimic, au copiat totul. Se situează între tradiţie şi modernitate. Japonezul stă cu spatele la monumente pentru ca să fie fotografiat de un alt japonez". Definiţia de mai înainte se află în spirituala carte a lui Alain Schifres, carte ce reia celebrul proiect al lui Flaubert şi se intitulează Le nouveau dictionnaire des idées reçues, des propos convenus et des tics de langage (Lattès, 1998). Alain Schifres reţine, după cum uşor se vede, trei dintre stereotipurile noastre despre japonezi. Reprezentările celuilalt sînt, se ştie, inevitabil simplificatoare. În plus, ele se schimbă în timp, nu doar fiindcă celălalt evoluează, ci şi fiindcă noi înşine ne transformăm. Japonia a fost întotdeauna percepută ca o civilizaţie diferită, îndepărtată ("Extremul Orient") şi exotică. O carte de vulgarizare a lui Florin Vasiliu, apărută acum patru ani, se intitulează - aţi ghicit - Japonia necunoscută (Editura Haiku - însuşi numele editurii se înscrie în zona stereotipurilor). O simplă parcurgere a titlurilor capitolelor ne aduce sub ochi elemente previzibile: muntele Fujiyama, cutremurele, cultul shinto, scrierea japoneză, samuraiul, zen, ceremonia ceaiului, drama Nô, ikebana, grădina japoneză, teatrul kabuki, templul, Hokusai, Shogun, gheişa, kimono, bonsai, artele marţiale etc., etc. La un alt nivel şi, bineînţeles, cu alte mijloace intelectuale, Roland Barthes vedea Japonia, într-un eseu faimos, drept un imperiu al semnelor (L'Empire des signes, Skira, 1970). Semnul japonez, scria Barthes, e în acelaşi timp puternic şi vid. Politeţea, spre exemplu, îi apărea ca fiind prin excelenţă un exerciţiu al vidului. Schimbul de semne înlocuind practic discursul, Barthes vorbea - în jargonul semiotic atunci la modă - şi de "tremurul semnificantului", observabil în scriere, hrană, spectacolul străzii etc. În fine, autorul Imperiului semnelor considera că, spre