Dintru început, se impun cîteva precizări. Ocologia este ştiinţa ocolului. Ocolul este un tertip de a evita drumul drept. Drumul drept este argumentul laşilor. Laşii sînt întruchiparea măiestriei stupide de a invoca logica. Logica este îndemînarea meschină de a ocoli ocolul. Iar, în fine, ocolul este distanţa pură dintre două puncte. Sau, cu alte cuvinte, revin, piatra de temelie a ocologiei. Intrînd în miezul lucrurilor, trebuie să spun că drumul drept este teribil de periculos. El presupune viteză, omniscienţă şi siguranţă - altfel spus, cei mai sălbatici duşmani ai ocolului. Izbînda acestuia asupra iuţelii are la bază celebra doctrină protoromînă CEOFIOFI, ale cărei elemente - nimereală, risc, neaşteptat, întîmplare, hazard, imponderabil, aventură (cu nenumăratele lor barbarisme alternative tăiete, peut-être, hmmm!, perhaps, possible, maybe şi altele) - se aglutinează sever cu principiul materialist-dialectic divin, actualizat pios în glossa de tristă amintire "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat". În ajutorul conceptului de ocol a sărit toată lumea, inclusiv limba romînă. Buclă, înconjur, întortochetură, cîrmeală, detur, sucitură, sinuozitate, întorsură, ocoliş, îndoitură, şerpuire, cotitură, fereală, tîrcoală sînt tot atîtea sinonime pentru refuzul "directului". Spuneţi-mi, de cîte astfel de facilităţi beneficiază "drumul drept"? Nici măcar de una, de prăsilă. Atunci, "dacă nema putirinţă, ce mai chichirez gîlceavă?"... De remarcat este situaţia particulară a termenilor raită şi tură (a da o raită pe la "Căţeaua leşinată" sau o tură pe la "Măgarul tăvălit" e de-a dreptul magic!), ca şi a lui tîrcoală, care a zămislit expresia a da tîrcoale, fabuloasă prin ingeniozitatea românului de a tîrnosi în concret - avant la lettre - freudiana "frustraţie a aşteptării". Tîrcoala devine astfel măsura celei mai înţelepte abordări a Cosmosului, din perspectivă românească