11 septembrie nu a fost doar ziua în care s-au comemorat victimele unui atac terorist fără precedent. Pentru unii, ziua de 11 septembrie a fost un bun prilej să-şi mai exhibe puţin anti-americanismul, camuflat acum fie ca pro-europenism, fie sub doctrina largă, generoasă, a multilateralismului. Pentru alţii, a fost un bun prilej să mai exerseze ceva genuflexiuni în faţa actualei super-puteri. În fine, au fost şi dintre aceia care s-au gîndit la război - Irakul, devenit o problemă pentru pacea lumii cu cel puţin un deceniu în urmă, persistă în această ipostază. Sînt sigur că undeva, departe, au fost şi oameni care nu au comemorat, ci au sărbătorit barbaria de acum un an. 11 septembrie a fost şi prilejul (re)afirmării solidarităţii întregii lumi civilizate în lupta împotriva terorismului islamic: "Franţa nu uită ce datorează Americii", a spus preşedintele Chirac vorbind, de fapt, în numele unui Occident întreg. Pentru mine, 11 septembrie rămîne ziua vulnerabilităţii noastre. Filosofii ne spun că e foarte greu să supravieţuieşti purtînd mereu conştiinţa faptului că eşti slab, oricînd susceptibil a dispărea şi oricum dedicat morţii; e ciudat cum, dintre toate, moartea este singura realitate care face unanimitate, e singurul lucru de care nu se îndoieşte nimeni şi nu s-a îndoit nimeni niciodată. Ca să nu ne pierdem minţile, e bine să avem, din cînd în cînd, convingerea faptului că sîntem puternici, că putem controla într-o bună măsură ceea ce ni se întîmplă, că libertatea există cu adevărat. "Omul poate fi distrus, dar niciodată învins", spunea la un moment dat bătrînul pescar al lui Hemingway în lupta cu marea. Frumos. Înălţător. Dar Auschwitzul? Dar Gulagul? Înţelesul profund al lui 11 septembrie este că orice e posibil şi nu există gînd mai îngrozitor. 11 septembrie ne-a arătat că nişte demenţi pot ucide mii de oameni aflaţi într-o zi obişnuită a vieţii lor, în