Între "proprietatea e sfîntă" şi "proprietatea e furt" se întinde deşertul. Populat cu beduini în Mercedes şi oaze în care lumea aşteaptă raţia de apă, promisă de un calif îndurător. Luminat de soarele ca o monedă lustruită de mîinile unui copil, care nu ştie dacă să investească în ciocolată sau suc... Deşertul e al nostru, al tuturora. Unii speră să-l traverseze. Alţii închipuie sisteme de irigaţii, care ar împărţi apa disponibilă în picături numărate, distribuite conform cu meritele, vîrsta sau ataşamentul faţă de bătrînii oazei. Numit şi al-Neînţelegerii, deşertul care îi desparte pe săraci şi bogaţi e pe zi ce trece tot mai greu de trecut de unul singur, călare pe cămila unei slujbe oarecare. Ceea ce nu înseamnă că unii nu încearcă, lăsîndu-şi oasele şi cărţile de muncă drept mărturie pe dunele aride ale business-ului românesc. "Pe aici nu se trece" spune inscripţia lăsată pe Drumul Muncii de cei convinşi că alta, cu totul alta e Calea. "Altele sînt problemele", spun cei din partea celalată a pustiului, atunci cînd îi întrebi cum au făcut să-l treacă... În realitate, fireşte, e mai puţină poezie. La prima vedere s-ar zice că bogăţia enervează în loc să-i îmboldească pe cei fără stare. Sărăcia îi jenează la rîndul ei pe bogaţi, care ar prefera, dacă ar fi posibil, maşini cu geamuri fumurii din interior spre afară. Ba nu, alminteri cum să-ţi mai savurezi succesul? Singura problemă comună este "cînd vine răsturnarea?" Fireşte, spaima celor ajunşi e speranţa celor care (mai) stau la coadă. Cine se va îngriji de următoarea revoluţie e mai puţin clar: comuniştii au plecat fără să lase în loc măcar un proiect de egalizare a şanselor dacă nu a averilor. Urmaşii lor, brun-roşcaţi pun mai mult accentul pe răzbunarea inegalităţii decît pe soluţiile pentru eliminarea ei. Socialiştii de la guvernare îşi fac iluzii în public şi socoteli foarte clare în particular: capit