"Stăm foarte prost cu banii!", spuse ea în timp ce-şi învîrtea pe un deget unul dintre eleganţii cîrlionţi de pe ceafă (patru milioane, tuns şi coafat, am aflat mai tîrziu dintr-o altă sursă). "Chiar nu ne mai descurcăm deloc...ştii cît e salariul meu, pe lună? Trei milioane jumate... zi şi tu, ce poţi face cu banii ăştia... abia dacă ne ajung pentru bills-uri: lumină, întreţinere, ştii tu...". Da ştiu şi mai ştiu că firma la care lucrează e a ei, patron, director şi unic angajat, iar salariul este fictiv. Dora are în jur de patruzeci de ani, drăguţă, minionă. A intrat în "afaceri" prin '94, iar după vreo doi a stat o vară întreagă la Paris, pe motive de "sănătate": lipoabsorbţie, două liftinguri şi crearea unui nou nas, un pic cîrn care să-i dea un aer de puştoaică. "Acum, slavă Domnului! avem şi noi cabinete de chirurgie estetică destul de bune... nu mai trebuie să mă deplasez cine ştie pe unde pentru un rid sau pentru o aluniţă... ce vrei, dragă, ştii cît sînt de obsedată de felul în care arăt! Dacă n-ar fi fost Serge, doctorul ăla din Franţa la care m-am operat prima dată, aş fi ajuns sigur o complexată!". Dora locuieşte împreună cu soţul ei (care are la rîndul său propria-i firmă) într-un apartament de bloc cu patru camere, "mai mult nu ne putem permite, ce vrei!". Adevărul este că soţul ei nu s-ar muta nici mort de la bloc, nu suportă casele, îi amintesc, probabil, de trista lui copilărie, petrecută în bătătura plină de glod a unei case sărăcăcioase de prin Oltenia. Pe vremea aceea, puştiul care tăia lemne şi scotea apă din fîntînă credea că toţi oamenii înstăriţi stau la oraş, la bloc, apartamentul reprezentînd un maxim de confort: nu are buda în curte, nici sobe care afumă, în plus, apă caldă la discreţie. De aceea, lui încă îi place la bloc, iar în fiecare lună aduce noi îmbunătăţiri căminului său (geamurile termopan şi aerul condiţionat au fost doar