Încă de multă vreme, Odesa avusese pentru mine o fascinaţie ciudată - poate de la "Crucişătorul" lui Eisenstein, poate de la poveştile pe care le ştiam despre perioada războiului, cînd armata lui Antonescu staţionase aici în drumul ei sinucigaş către inima Asiei. Sau poate din literatură. Din Isaac Babel, din Ilf şi Petrov, din alţi romancieri ai spaţiului "de dincolo"? Sau poate, prin contaminare, din Bashevis Singer, pe care-l devorasem în două ediţii de povestiri şi romane, prima mea cumpărătură de la Librăria Blackstone? Puneam acum piciorul pentru prima oară pe pămînt ex-sovietic, şi încercam să găsesc urme de pitoresc local, dar degeaba, oraşul părea măcinat de un putregai invizibil. Balcoanele de la primul etaj al blocurilor Odesei erau sprijinite cu bulumaci solizi, ca să nu se prăbuşească peste trotuare şi trecători. Ferestre închise cu foi de placaj, faţade coşcovite, rugină. Oamenii se învîrteau fără rost, graba le era cu totul străină, gunoaiele zăceau şi ele, singurele locuri care-şi mai păstrau o anume demnitate erau statuile lui Lenin, Stalin sau Marx, unele cu flori proaspete. De altfel, puteai găsi însemnele comuniste la orice pas - nume de străzi, steme şi inscripţii mobilizatoare. În locul rabinilor sau al nepoţilor locotenentului Schmidt am găsit un alt fel de pitoresc. O lume care părea că aşteaptă să moară, asemeni unui sectant ce refuză operaţia salvatoare. O lume care-şi păstrase şi alt gen de năravuri. Mica noastră delegaţie a fost cazată într-un hotel de prin anii '70, lăudat de gazde, dar mizerabil, în fond. În aparenţă, căci organizarea funcţiona perfect. În primul rînd, de cîte ori părăseam hotelul, trebuia să spunem cît timp aveam să lipsim. "De ce?" "Aşa-i regula", ne-a explicat recepţionera cu dinte de aur (moda locală). În plus, paşapoartele ne fuseseră reţinute la recepţie. În al doilea rînd, deşi hotelul era gol, am fost rep